7 modalitati prin care sa incorporezi antrenamentele in programul zilnic.

Dupa cum , probabil, am observat cu totii, antrenamentele si activitatile zilnice nu se imbina intotdeauna armonios. Cea mai citata scuza pentru lipsa activitatii fizice este lipsa timpului. Dar diferite sondaje arata ca toti cei care fac miscare in mod regulat sunt la fel de ocupati cu job-ul, familia si alte responsabilitati ca si cei care nu fac miscare. Prin urmare, scuza cu timpul este doar atat: o scuza (mi-a mancat cainele tema etc.).

Cu toate acestea, timpul reprezinta o provocare pentru majoritatea atletilor de anduranta. Antrenamentele de alergare mananca destul de mult timp, in conditiile in care vietile noastre sunt mai pline ca niciodata. S-ar putea sa nu fie asa de greu sa gasesti timp pentru a face miscare in fiecare zi, insa s-ar putea sa fie greu sa gasesti timp sa te antrenezi atat cat ai vrea sa te antrenezi. Foloseste urmatoarele trucuri pentru a potrivi mai bine  antrenamentelor cu programul zilnic…

1. Prioritieaza. Cu totii suntem presati de timp dar, cu toate acestea, ne facem timp pentru activitatile prioritare. Inainte de a lua orice masuri pentru a incorpora antrenamentele in programul zilnic, gandeste-te la cat de important este pentru tine. Ce sacrificii esti dispus sa faci in acest sens si ce nu esti deloc dispus sa sacrifici? Nu exista raspunsuri bune sau gresite la aceste intrebari, exista doar raspunsurile tale.

Obiectivul principal al acestui exercitiu este sa identifici activitatile dintr-o zi sau saptamana obisnuita care nu sunt la fel de importante pentru tine pe cat sunt antrenamentele, astfel incat sa le pot reduce sau elimina. De exemplu, poate ca tot timpul petrecut in bucatarie gatind iti aduce mai multe batai de cap decat beneficii, prin urmare este timpul sa te orientezi spre mese mai sanatoase. Sau poate ca abonamentul de membru la nu-stiu-ce-club de networking mai poate astepta pana cand alergarea nu se mai afla in topul prioritatilor tale. Sau TV-ul, sau browsing-ul, sau discutiile interminabile la telefon etc.

2. Fa-ti un program. Aseaza-te si noteaza ce, cand si cum faci lucrurile intr-o zi normala. Vezi unde poti fi mai productiv astfel incat sa obtii mai mult timp pentru antrenament. Sa presupunem ca programul tau arata ca petreci 2 ore uitandu-te la televizor in fiecare seara. De ce nu ai reduce acest timp la 90 de minute, astfel incat sa poti strecura un antrenament de 30 de minute? Sau pedaleaza pe trainer in timp ce privesti la TV!

Dupa ce ai identificat activitatile pentru care ai putea reduce timpul alocat, creeaza-ti un nou program cu timpul suplimentar rezervat antrenamentelor si tine-te de el!

3. Fii consecvent. Consecventa este cea mai importanta caracteristica a unui plan de antrenament eficient. Asa ca, daca nu ai mereu timp sa faci ceea ce ai numi “un antrenament complet”, incearca cel putin sa faci mai mult decat nimic in fiecare zi. Multi alergatori cred in mod gresit ca un antrenament de 20 de minute nu merita efortul dar, de fapt, merita – mai ales daca nivelul de intensitate este crescut sau folosesti timpul respectiv pentru a lucra alte aspecte ale conditiei fizice pe care in mod normal le neglijezi (tehnica, forta etc.).

Realizeaza antrenamentele lungi in weekend sau in zile in care nu esti atat de presat de timp, iar in restul zilelor, pur si simplu, fa ceva.

4. Fii creativ. Sportivii de anduranta au descoperit metode creative prin care sa incorporeze antrenamentul in programul lor zilnic. Mergi cu bicicleta la munca. Achizitioneaza o banda de alergare si foloseste-o seara cand copiii tai se joaca prin jur. Mergi cu familia la piscina si inoata in timp ce sotul/sotia are grija de copii, apoi faceti schimb de roluri.

Stii ce se spune: unde exista vointa, exista si o cale!

5. Fa o intelegere cu partenerul/a tau/ta. Timpul petrecut cu antrenamentele poate reprezenta un conflict major pentru cuplurile in care doar unul dintre parteneri este sportiv de anduranta. Asa cum se intampla cu orice sursa potentiala de conflict intr-o relatie, cele mai bune modalitati de a minimiza resentimentele sunt comunicarea si compromisul.

Vorbeste deschis cu partenerul/a tau/ta despre timpul petrecut antrenanandu-te. Spune-i ca timpul petrecut cu el/ea este la fel de important pentru tine ca si timpul investit in antrenament si iti doresti sa gasesti un echilibru intre cele doua, astfel incat amandoi sa fiti fericiti. Explica-i care este idea ta de echilibru potrivit si invita-l/o sa-ti descrie si el/ea varianta proprie. Fii dipus sa faci mici compromisuri si nu te sfii sa-i ceri si lui/ei acelasi lucru.

Rezultatul acestui proces va consta intr-un set de asteptari asupra caruia ati cazut amandoi de acord, ceea ce va preveni aparitia conflictelor in viitor.

6. Adopta o abordare sezoniera. Nu este nevoie sa te antrenezi la fel intens pe toata durata anului. Poti avea succes ca alergator/sportiv si daca de antrenezi 6 luni in fiecare an (de la jumatatea primaverii la jumatatea toamnei), iar in restul anului sa ai antrenamente de mentenanta. In afara sezonului, timpul obtinut in urma reducerii volumului de antrenamente il poti dedica altor activitati pe care le-ai neglijat in cealalta jumatate a anului.

Pe acelasi principiu, dedicand timp acestor activitati in afara sezonului, in lunile calduroase vei putea pune antrenamentele pe primul loc, fara sa te simti vinovat.

7. Concentreaza-te pe calitate. Majoritatea alergatorilor pot beneficia mai mult de pe urma timpului petrecut cu programele de pregatire pentru concursuri. Prin urmare, inainte sa te uiti la cum poti incorpora mai multe antrenamente, gandeste-te intai cum poti creste calitatea acestora. Un program de pregatire calitativ este complex. Adesea, alergatorii fac greseala sa realizeze prea multe antrenamente asemanatoare. In mod normal, fac multe antrenamente aerobice lungi, in ritm moderat, fara a se concentra suficient pe tehnica, antrenamente de viteza si/sau in panta (gasiti aici cateva tipuri de alergari pe care merita sa le includeti in planul de antrenament).

Echilibrul este o caracteristica importanta a unui plan de pregatire pentru anduranta eficient si, in acelasi timp, a unui stil de viata sanatos. Sper ca aceste sfaturi te vor ajuta sa gasesti un echilibru mai bun intre antrenamente si activitatile zilnice…

Sursa articolului: Running Competitor. Traducerea si adaptarea: Catalina Bericov.

1

5 modalitati prin care iti poti face antrenamentele de inot mai distractive.

Pentru ca – in urmatoarele luni – focus-ul meu va fi inotul, m-am gandit sa inchei saptamana cu un articol pe aceasta tema, respectiv cum putem evita plictiseala si monotonia pe parcursul antrenamentelor in bazin, astfel incat sa ne reintoarcem cu placere in apa…

*

swi-17_S_111Cand eram copil, sportul meu preferat era inotul, in special vara. Cred ca aveam cateva motive pentru asta. Nu numai ca in joc era mandria cartierului, dar antrenamentul in sine chiar era distractiv. Cateodata ne antrenam intens, dar de cele mai multe ori antrenorii nostri erau concentrati pe a ne face sa ne indragostim de acest sport.

Si cu siguranta functiona. Pe masura ce am inaintat in varsta, am continuat sa inot la nivel competitiv, iar inotul a devenit tot mai mult o misiune cu scopul de a deveni mai rapid – sacrificand astfel distractia de la bazin. Inotul este ca orice alt lucru din viata: doar munca fara distractie nu face decat sa te plictiseasca si, astfel, iti va fi tot mai greu sa te antrenezi la un nivel inalt.

Funny-Swimming-Hens-PictureDaca ai urmat tot anul un plan de antrenament pentru triatlon, evitarea plictiselii devine o necesitate tot mai evidenta. Ma refer la momentul cand caldura lunii august te loveste iar tu simti ca te lovesti de un zid pe care nu il poti sparge. Atunci este usor sa renunti la antrenament si, astfel, sa treci la urmatorul. Daca situatia se inrautateste, s-ar putea chiar sa renunti la tot, punandu-ti astfel in pericol obiectivele stabilite initial.

Din fericire, nu este chiar atat de dificil sa eviti plictiseala – cel putin nu in apa. Pur si simplu trebuie sa aduci distractia la antrenamente. Exista diverse modalitati sa faci asta in timp ce continui antrenamentele la un nivel inalt. In continuare iti prezint top 5 modalitati alese de mine:

pool1. Injecteaza niste aroma in antrenamentul tau. Desi este usor sa te antrenezi mergand la bazin si inotand o distanta prestabilita, procedand asa nu este totusi cea mai buna solutie. Este mult mai bine sa imparti antrenamentul in seturi, astfel incat sa lucrezi la imbunatatirea mai multor aspecte in timpul antrenamentului. Seturile iti permit sa cizelezi fiecare particica a tehnicii si a nivelului tau de fitness. In plus, exista nenumarate modalitati de a sparge monotonia antrenamentului tau. Fii creativ. Asta iti va face antrenamentele de inot mult mai interesante.

2. Incearca un stil de inot diferit. Triatlonist fiind, este foarte important sa iti petreci majoritatea timpului inotand craul. Dar asta nu inseamna ca nu poti incerca si alte stiluri. De fapt, daca inveti sa inoti si altfel, asta iti poate creste intelegerea si abilitatile de a inota craul. De exemplu, miscarea bratului la stilul fluture este din punct de vedere functional aceeasi ca la craul dar, pentru ca la stilul fluture ambele brate se misca in acelasi timp, este de fapt mult mai usor sa iti rafinezi tehnica pentru inotul craul. Daca viitoare cand mai mergi la bazin, incearca sa inoti 200 m ca 50 m din: pluta, fluture, bras si craul. Nu te concentra pe a avea miscarea perfecta de brat ci concentreaza-te pe felul in care fiecare stil de inot te invata cum se misca corpul tau prin apa.

3. Gaseste o locatie pentru a inota in apa deschisa. Sa inoti pe acelasi culoar ingust inainte si inapoi poate deveni, in timp, destul de plictisitor. In plus, inotul din bazin nu te pregateste – de fapt – pentru inotul in apa deschisa, care poate fi o sarcina nu tocmai placuta pentru cei neinitiati. In timpul verii, poti rezolva aceasta problema foarte usor – gaseste o plaja sau un lac in care poti practica inotul in apa deschisa. Ar ajuta si cateva antrenamente de grup pentru triatlon, in care poti exersa inotul pe distante diferite sub indrumarea unui antrenor. Este o modalitate excelenta de a obtine experienta valoroasa intr-un cadrul natural mult mai prietenos.

4. Analizeaza-ti stilul de inot. Unul dintre cele mai dificile aspecte referitoare la inot este ca, de fapt, nu prea poti sa iti dai seama cum arata stilul tau si daca este atat de eficient precum ar trebui sa fie. Apeleaza la un antrenor care sa iti analizeze stilul – asta te va ajuta, cu siguranta, sa capeti incredere in tine – deoarece vei stii cu exactitate unde trebuie sa mai lucrezi.

5. Fii – din nou – copil. Nu cred ca voi gasi un argument care sa sustina faptul ca, daca te dai intr-un tobogan sau daca vei face „bomba” la intrarea in bazin, iti vei imbunatati tehnica de inot. Dar distractia in sine iti poate crea cadrul mental perfect pentru a scapa de plictiseala atunci cand ai cea mai mare nevoie de asta.

Indiferent de motivele pentru care concurezi in competitii de triatlon, intr-un final, cel mai important lucru este sa iti placa ceea ce faci. Asa ca urmatoarea data cand te tarasti catre antrenamentul de inot, scutura-te putin si distreaza-te! S-ar putea sa fii surprins cat fresh te vei simti. …Si gata sa cuceresti apele.

*

Un sfarsit de saptamana extraordinar (de activ)!

PS – nu ai gasit, pana acum, un bazin de inot in orasul tau? Uite aici o lista

Susrsa articolului: Active.com. Traducerea si adaptarea: Vlad Tanase.

Ultima parte (a 6-a) a povestii celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon.

Viata este simpla. Ne trezim, facem niste lucruri, ne culcam. Apoi, repetam asta de cateva mii de ori. Din pacate, avem talentul de a o complica inutil, facand lucruri care nu au relevanta cu ‘scopul vietii’ noastre sau alegand sa nu facem nimic.

3Filmul copilariei mele – Star Wars – a avut 6 parti. Chiar daca, in curand, Disney urmeaza sa lanseze inca x parti ale acestei saga, Quintuple-ul meu se opreste aici. Au trecut 11 zile de la terminarea lui si, deja, este doar o amintire. Foarte frumoasa, dar viitorul bate la usa. Cele doua saptamani “de miere” (adica de ‘refacere’) se apropie de final, iar focus-ul in urmatoarele 251 de zile va fi inotul,  care va reprezenta 75-80 din volumul total de antrenament. In saptamana 1-8 iulie voi avea o sansa – una singura – de a traversa Canalul Manecii, in cadrul ultratriatlonului Arch to Arc. Nu stiu daca vremea va tine cu mine sau daca voi avea curentii potriviti, dar am de gand sa ating cea mai buna forma (si tehnica) la capitolul inot si sa pot spune “nu as fi putut face mai mult de atat”. Chiar daca va trebui sa inot 20, 30 sau 40 de ore, voi face tot ce tine de mine pentru a ajunge din Anglia in Franta. Asa ca, incepand de saptamana viitoare, voi inota si voi inota si voi inota si voi inota…pana imi va iesi clorul prin fiecare por al fiintei mele. Mai sunt 8 luni si ceva, la capatul carora trebuie sa duc in Anglia cea mai buna versiune personala a ultimilor 39 de ani.

Mi-am promis ca in fiecare an, de ziua mea, voi alerga o distanta egala cu varsta pe care o voi implini; in 2015 va trebui sa imi incalc promisiunea – voi incepe Arch to Arc cu o alergare mai lunga, de 140 de km. Dupa care voi intra in acel Canal. Dupa care ma voi pune pe bicla si voi ajunge la Paris. Deja stiu la ce ma voi gandi pe parcursul celor 300 de km de pedalat: “heeei! in 2011 am inceput sa iau lectii de inot, iar acum cateva ore am traversat Canalul. WTF??!!!!” Apoi, in minte imi va veni urmatorul proiect – mai important pentru mine decat Arch to Arc: “THE” Deca. Quintuple este pentru adevaratii ultratriatlonisti ceea ce este Ironman 70.3 pentru triatlonisti: incalzirea pentru “the big one”…

Inainte de a va povesti cele mai intense si out of this world 24 de ore din viata mea (exceptand nasterea copiilor mei), sa va spun ce simt acum legat de acest Quintuple. Cred ca de abia de la aceasta distanta (inclusiv) incolo incepe cu adevarat un ultra. Double-ul si triple-ul sunt grele, dar perfect abordabile. Elvetianul Beat avea dreptate – Triple is a baby race. La Quintuple, simti cu adevarat ca fiecare atom din tine isi face treaba pentru a te duce la finish. Si intelegi ca, in momentul in care spui “gata, nu mai pot”, esti de abia la jumatatea potentialului tau fizic si psihic. Sau, poate, nici macar acolo.

*

Ultima noapte + ultima zi.

Ramasesem cu povestea in punctul in care l-am ridicat pe Frank de pe scaun. Daca va intrebati de ce am facut-o…voi ce ati fi ales in locul meu? Sa va faceti un prieten pe viata si sa va simtiti bine cand va priviti dimineata in oglinda sau sa luati locul 1 la o cursa in 2?

Am ezitat foarte mult inainte de a scrie urmatoarele randuri. Sa povestesc tot ceea ce am trait in ultima noapte – cu riscul de a fi internat la spitalul de nebuni – sau sa pastrez doar detalii tehnice? Nu stiu ce simt oamenii care se drogheaza (si nici nu am de gand sa aflu), dar am citit despre senzatii precum “sarutat de Dumnezeu”, “una cu Universul”, “auzit culori” s.a.m.d. Cei care vor sa traiasca astfel de senzatii si au ales sa isi infiga seringi in vene sau sa traga prafuri pe nas… au gresit calea! Antrenati-va si mergeti la un Quintuple!

Imaginati-va ca v-ati afla pe o alee de un kilometru si jumatate, pe care alearga – dus-intors – vreo 50 de oameni – participanti la Double, Triple si Quintuple. Unii au ‘sarit’ peste o noapte de somn, altii peste doua, iar cativa peste mai multe. Si imaginati-va ca ploua. Si ca va este frig de va clantane dintii, iar asta se aude de la 10 metri. Si ca TOTI oamenii pe care ii intalniti au capul plecat si provirea pierduta, EXACT ca intr-un film cu zombies. Si ca, orice le-ati spune, raspunsul ar fi un mormait monosilabic. Si ca aceasta nopate ar dura 12 ore.

A propos de participantii la Double si Triple, trei dintre ei sunt fosti sau actuali soldati in armata americana. Discutand cu ei (erau cei mai constienti dintre zombies :)), toti trei au exclamat – cand au aflat ca sunt roman – “MK2! The best in the world, man!”. Nu am inteles de la inceput despre ce este vorba (“ce naiba o fi emcheitu-ul ala?”), dar am fost lamurit: “Mihail Kogalinceanu Air Base – we had such a great time there. You have beautiful girls, man!!” :)

In acest moment am cateva “flash“-uri din acea noapte, amintiri sporadice cu scene care m-au impresionat si, probabil, imi vor ramane la ‘suprafata’ subconstientului meu pentru mult timp – poate pentru intreaga viata.

Una dintre ele este imaginea doamnei Kathy, care oprise in zona de tranzitie pentru a lua ceva de mancare. Barbia i-a cazut in piept, iar sotul i-a sprijinit capul – moment in care Kathy a atipit. “Dear, do you want to sleep a little bit?” – Niciun raspuns. “Dear…!“. “I’m good, give that f…ing sandwich!“… Si Kathy a plecat mai departe.

Zece minute mai tarziu, discutam cu Kathy despre unghiile noastre. Am observat ca nu au crescut nici macar un milimetru in ultimele 4-5 zile. Am gasit, impreuna, doua explicatii: 1) Poate ca ele cresc doar in timpul somnului. 2) Poate ca organismul trimite toti nutrientii catre organele care au nevoie de ei.

5Daca starea muschilor mei era extrem de buna, iar psihicul meu nu dadea semne de ingrijorare (exceptand faptul ca am fredonat vreo 50 de melodii si ca la fiecare 2-3 minute aveam cate o repriza de plans in hohote, apoi una de ras isteric), principala mea problema erau buzele. “Buzele tale, ca doua petale” – erau acum niste “ceva-uri” arse de soare, de vant si de frig, care ma usturau ca naiba si ma faceau sa regret ca nu aplicasem pe ele mai multa crema anti-UV si de galbenele; dar, daca as fi facut asta, probabil ca Beat mi-ar fi spus ca sunt un softy :). Nu din aceasta cauza nu ma dadusem cu crema ci, pur si simplu, nu inclusesem in plan acest aspect. Next time.

Imi place ploaie. Ador ploaia. DAR cu o conditie: sa fiu in casa, copii sa fie plecati la bunici, iar sotia in bratele mele. Si, eventual, sa ne uitam la un film alb-negru (Casablanca?). La un Quintuple, dupa atate zile si nopti de ploaie, iei personal orice strop care iti aterizeaza pe fata. Iti vine sa te duci ‘la civilizatie’, sa faci un dus FIERBINTEEEE, sa te bagi sub plapuma si dai dracului ultratriatlonul lu’ peste prajit. Din fericire, doar iti vine.

Am uitat sa va povestesc o intamplare din noaptea precedenta. Pe la 3 dimineata, trec pe langa Frank, in timp ce acesta vorbeste cu cineva (personaj imaginar). “Where am I…? Who am I…?”. Apoi, el isi implora tatal sa il ajute sa termine cu bine acest concurs si ii promite ca va alerga, in cinstea lui, cursa de 10 mile de duminica (adica, de peste doua zile…). Ulterior, am aflat ca tatal sau murise in urma cu doi ani. Iar Frank s-a tinut de cuvant: a alergat acea cursa, cu medalie de finisher.

In ultima noapte am trait ceea ce adeptii shaking meditation-ului numesc transcendenta. Orice gand din creierul meu a disparut. Toti muschii erau mai relaxati decat dupa un masaj Yumeiho. Trecutul si viitorul au disparut, iar starea de aici si acum s-a instalat pentru prima data in viata mea. Am simtit ca un abur coboara din cer si intra in mine (in timp ce scriu asta, ma stept ca ambulanta sa plece dinspre spitalul de nebuni spre casa mea…). In acel moment, m-am oprit si am privit spre cer, printre picaturile de ploaie. Am simtit ca Universul trece prin mine si devin parte din el…

La primul meu ultramaraton, cel de 100 de km, din Antarctica, am avut o experienta oarecum asemanatoare. Dupa 15-16 ore de alergare am intrat in vestita ‘stare de flux’, in care simteam ca nu mai sunt in controlul corpului mei si ca ma aflu ‘pe pilot automat’. La un moment dat, am avut o imagine clara a subsemnatului, vazuta de la 2-3 metri de deasupra mea. Mi-am spus “daca vad un tunel si o lumina alba, cred ca este cazul sa ma intorc…”.

4Pe la jumatatea noptii, mi s-a facut dor de copiii mei. Si am inceput sa vorbesc (cu voce tare) cu ei. Le-am povestit motivul pentru care ma aflu acolo. Le-am spus ca voi fi cel mai bun tata pe care l-ar fi putut avea. Ca de abia astept sa ma intorc acasa si sa le citesc povestile preferate. Si ca, daca ar fi sa nu ne mai vedem niciodata (nu stiu de unde aparuse acest gand – pulsul era in continuare ok!), sunt sigur ca se vor descurca in viata – voi veghea de acolo, din cer…

Pe la 4 dimineata, ploaia s-a oprit, iar norii au disparut, lasand loc celui mai frumos cer pe care l-am vazut vreodata: milioane de stele, atat de aproape incat simteam ca le pot atinge. Am vazut doua stele cazatoare si mi-am pus, de fiecare data, cate o dorinta. Nu va spun care au fost acestea (oricum, stati linistit – sunt de bine!).

Rasaritul soarelui a fost, din nou, magic. Stiam ca urmeaza ultimele ore din acest Quintuple. Pe de o parte, ma bucuram. Pe de alta parte, imi redefinisem normalitatea; corpul meu ar fi vrut sa continuam.

6Ultimele 5-6 ore au fost, oarecum, frustrante. Nu ma mai interesa vreun record (oricum, dupa calculele mele, nu l-as mai fi doborat) si eram 101% sigur ca voi termina in timp util acest ultratriatlon. Dar, partea mai putin amuzanta, era ca trebuia sa bifez acei ultimi 25-30 de kilometri. Obiectivele mele nu se mai masurau in ture sau kilometri. Imi propuneam sa ajung pana la copacul urmator. Sau sa fac inca 10 pasi. Apoi, inca 5. Sau inca unul. Si sa ajung la final, pentru a bate de 5 ori cu ciocanul in nicovala aceea

*

Cateva concluzii. Nu stiu de ce simt nevoia de a concluziona acest Quintuple, dar hai sa scriu cateva idei.

7TU, cel care citesti acest post, poti termina un Ironman, un Double, un Triple, un Quintuple si, destul de probabil, un Deca. Poate ca, acum, esti de abia la stadiul la care te gandesti sa incepi sa alergi. Sau sa iei lectii de inot. Sau sa iti cumperi o bicicleta. Nu conteaza. Viata este grea, dar trece. Si trece oricum – indiferent de ce faci tu. Important este sa incepi. Si sa iti respecti planul (daca ai unul). Restul va veni de la sine. Poate ca nu vei participa la un Ironman, dar vei deveni cel mai bun pictor din lume, desi ai deja 40 de ani si nu ai pictat niciodata. Sau poate ca vei castiga “Vocea Romaniei”, desi ai inceput sa iei lectii de canto in urma cu trei luni. Sau vei fi cel mai bun manager din Romania. Ideea este aceeasi. Decide ce vrei de la viata, fa un plan si tine-te de el.

Am iesit din aceasta cursa mult mai bine decat ma asteptam. Chiar daca pregatisem atent fiecare detaliu, nu imi imaginam ca poti iesi dintr-un astfel de eveniment ”pe picioare”, intr-o stare fizica aproape la fel de buna ca aceea de la startul lui. Asta inseamna ca strategia a functionat. Sa nu va aud cu “a contat factorul genetic…”. Am vazut la ultra-uri oameni de toate varstele si cu tot felul de probleme – aparent insurmontabile pentru astfel de curse – care trec cu zambetul pe buze linia de sosire. Este, pur si simplu, suma unor factori: “cat de mult imi doresc asta” + “cat de bine ma pregatesc pentru asta” + “cat de buna este strategia mea”. PUNCT.

8Habar n-am cum sa ‘pozitionez’ acest Quintuple in viata mea de sportiv amator. Nu stiu daca a fost un eveniment sportiv sau o forma de meditatie activa. Nu stiu daca ceea ce am facut acolo m-a ajutat sa devin un om mai bun si sa am o intelegere mai buna a lumii in care traim. Nu stiu daca as repeta aceasta experienta prea curand. Dar sunt sigur ca pot face pasul urmator, pentru ca Deca is still my Mecca…

2La final, dar nu in cele din urma, va multumesc din suflet pentru faptul ca imi cititi blogul – conteaza enorm pentru mine si va simt alaturi de mine in orice incercare, indiferent cat de dementa ar fi. Le multumesc partenerilor (sunt convins ca i-ati observat pe tricoul de concurs), pentru ca sunt cel putin la fel de ‘nebuni’ ca mine; niciunuia nu ii va creste vanzarile daca imi pun logo-ul sau pe tricou, asa ca le sunt recunoscator pentru faptul ca au crezut si cred in continuare in mine. Multumesc echipei mele ”de suport” – Oana, Raul, Mihai. Daca vi se pare simplu sa stai 5-6 zile in frig sau in arsita, asteptand ca Andrei sa apara la fiecare 20-30 minute si sa spuna ca vrea ‘nu-stiu-ce’…ei bine, situatia este alta. Si, nu in ultimul rand, le multumesc organizatorilor, pentru faptul ca au creat acest context extraordinar de a ne depasi limitele.

19-900-210, adica 1129 de kilometri (in total). De la Bucuresti la Viena sunt 1055. Aproape 10 ore de inot. 70 de ore de pedalat (si cateva de somn). 44 de alergare. Cu tot cu ‘tranzitii’, 126 de ore, 35 de minute si 55 de secunde. Care a fost cel mai dificil moment? Sa ma ridic de pe canapea, acum 5 ani.

Va las cu finish-ul. Imnul Romaniei nu a sunat niciodata atat de bine, pentru mine, ca acum.

<p><a href=”http://vimeo.com/109105548″>Andrei Rosu finishing Quintuple Ultra Triathlon, Virginia 2014</a> from <a href=”http://vimeo.com/user33390187″>Andrei Rosu</a> on <a href=”https://vimeo.com”>Vimeo</a&gt;.</p>

Povestea celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon – partea a 5-a.

Vazand cat am scris pana acum despre acest Quintuple (si, probabil, acopar doar 5-10% din ce am trait acolo), ma intreb cat voi scrie dupa un Deca sau Double Deca?! :) Poate ca unele dintre lucrurile scrise par (si sunt) personale, dar am folosit acest blog, de la inceput, ca pe un jurnal, la care sa ma intorc de fiecare data cand voi simti nevoia…

Inainte de startul Quintuple-ului am vizitat Washinton si am avut supriza de a afla ca toate muzeele au intrarea gratuita. Dar nu am sa insist asupra acestui subiect. Am sa va spun o poveste pe care am auzit-o la muzeul Smithsonian (unul asemanator cu Antipa). Aici se afla expus cel mai vechi craniu uman descoperit pana in prezent (origine: Georgia; vechime: 1.77 milioane de ani). Surpriza vine din faptul ca acesta nu are dinti, ceea ce inseamna ca ‚posesorul’ lui a trait ani de zile cu ajutorul semenilor sai, care – foarte probabil – ii marunteau / mestecau mancarea. Se pare ca acesta este primul semn de compasiune din istoria omenirii…

9Pe David Jepson l-am cunoscut anul trecut, la Double-ul din Florida. Pe circuit plat, David a doborat record dupa record, terminand Double-ul intr-un timp extraordinar: sub 22 de ore (cu un split excelent – 10.52 la bike si 8.41 la alergare)! Interesant este faptul ca David nu exceleaza in Ironman-urile ‚clasice’; mi-a spus ca nu a terminat niciodata vreunul in mai putin de 10 ore. Anul acesta a venit in Virginia pentru a isi apara titlul, in pofida unor dureri de spate care l-au facut sa abandoneze o cursa similara desfasurata asta vara in Oregon. Impreuna cu el, ca ’support’, este sotia sa si fiica lor – Anna, in varsta de 3 luni. De ce o cheama Anna? A fost conceputa anul trecut, dupa Double Ultra Tri, Virginia (desfasurat in Lake Anna State Parc). Ma intreb cum s-ar fi numit copilul lor daca ar fi fost baiat… Era simpatic sa o vezi pe doamna Jepson tinand-o pe Anna la piept, in sling, si alergand cu bidonul de hidratare in mana pentru a i-l da lui David.

In timp ce scriam aceste randuri eram la munte, iar afara era un potop care imi amintea de noptile ploioase din Virginia. Chiar daca am retrait frigul facut la Quintuple, amintirea este una placuta; intotdeauna, dupa ce o astfel de experienta trece, disconfortul, durerea si orice alta neplacere dispar din memorie si raman doar partile ‚bune’…

3Nu exista termen de comparatie intre un Ironman si un ultratriatlon. Fiecare dintre aceste competitii are, dupa cum spun americanii, its own way of hard. Cei care citesc aceste randuri si se simt demotivati in pregatirea primului lor Ironman, ar trebui sa isi reconsidere atitudinea. Nu radeti, dar am vazut cu ochii mei o postare pe Facebook, dupa Double-ul meu de anul trecut, in care cineva scria ca a renuntat la ideea de a participa la un Ironman, pentru ca – dupa reusita mea – un Ironman nu i se mai pare o provocare atat de mare… Stiam de existenta Deca-urilor inainte de a termina chiar si un 70.3 (‚jumatate’ de Ironman); ce ar fi trebuit sa fac, sa renunt la competitiile de triatlon si ultratriatlon care au avut loc in viata mea in ultimii doi ani? Pana la urma, nu competitiile sunt cele care ne schimba si ne ajuta sa evoluam, ci pregatirea lor. Un Ironman la care ‚tragi’ pentru un timp excelent (aici fiecare isi defineste acest termen, intre 8 si 17 ore…) te poate gasi la final mult mai stors de energie si cu o muscultatura intr-o stare mult mai proasta decat un Double sau Triple.

Ziua 4.

La 7 dimineata s-a dat startul probei de Triple. In apa, 13 participanti, din care aveau sa termine, in timp util, 10 (un procentaj foarte bun!). Doi au abandonat, iar unul a depasit timpul limita, dar nu s-a oprit – a doua zi dupa terminarea concursului, cand mergeam spre festivitatea de premiere, el inca alerga!

1Organizatorilor acestui „Ultra fest” le-au placut foarte mult pozele facute de Oana la Double-ul de anul trecut din Florida si ne-au facut propunerea ca Oana sa fie fotograful oficial al editiei din acest an din Virginia; in schimb, ne-au facut un discount semnificativ la inchirierea pavilionului din zona de tranzitie, la partea de catering pentru support team etc. Deci…prima experienta a Oanei ca fotograf profesionist! Acest lucru a presupus ca Oana sa fie prezenta si la celelalte starturi de inot (Double si Triple) – dar Raul si Mihai au inlocuit-o cu succes pe parcursul celor cateva ore cat a lipsit.

11Primul care a iesit din apa, dupa 4 ore de inot, a fost elvetianul Beat Knechtle, pe care il cunosteam de la Triple-ul de anul trecut, din Mexic, unde el facuse Deca-ul. Va povesteam atunci ca Beat a glumit cu mine, spunandu-mi ca sunt la „baby race”. Evident, i-am intors gluma cand a trecut pedaland pe langa mine… Pana la finalul probei mele de bicicleta mai ramasesera doar vreo 100 de kilometri, iar participantii de la Triple care iesisera din apa pedalau acum pe langa mine cu vreo 2-3 viteze in plus…

5La un Quintuple, sa pedalezi cu 2-3 km/h mai repede decat alti participanti (sau decat am facut-o in cadrul acestei probe), cantareste enorm in ‚economia’ concursului – cu pana la 6 ore (un timp aproape imposibil de recuperat la alergare – chiar daca ceilalti se plimba in loc sa alerge). Daca adaugam tranzitiile (de aproape o ora fiecare), opririle in zona de suport (alimentare, schimbare echipament ud etc.) si somnul… iata cum distanta intre doi participanti poate fi chiar si de 20 de ore! Daca as face din nou acest Quintuple, as fi – cu siguranta – mai ‚zgarcit’ cu timpul investit in cele de mai sus…

2Spuneam ca fiecare tura de bicicleta avea 8 kilometri. Ei bine, ultimele 3-4 ture au parut interminabile, de parca ar fi avut 20-30. Cam ca ultimii 2 kilometri pe care ii parcurgi la un maraton (mai ales la primele din viata), cand spatiul si timpul se dilata exponential. Pana la ora 19 trebuia sa termin aceasta proba – altfel plecam acasa. Am terminat putin inainte de ora 16 si am rasuflat usurat: raman in concurs! Mai in gluma, mai in serios, prima intrebare care mi-a venit in minte pe masura ce ma apropiam de finalul ultimei ture de pedalat a fost daca voi putea sa imi dezlipesc saua de fund; ma si vedeam alergand cu ea intre picioare…

25Am simtit o mare bucurie cand m-am dat jos de pe bicicleta; de fapt, inainte de a cobori de pe ea, m-am intins pe jos (cu tot cu bicla), pe o parte si m-am odihnit cateva secunde. A fost atat de bine! I-am multumit (bicicletei) ca a avut grija de mine si ca nu am avut parte de nicio problema tehnica (imaginati-va cum ar fi fost sa trebuiasca sa rezolv o pana pe la kilometrul 800, pe ploaie…). I-am dat si 2-3 pupicuri :).

4Tentatia de a incepe sa alerg imediat dupa cele cateva zeci de ore de pedalat a fost foarte mare, dar stiam ca este indicat sa permit corpului o perioada de acomodare. Mi-am scos echipamentul de alergare, am aruncat un pic de apa pe mine (ce bun ar fi fost un dus!), m-am echipat de alergare si am trecut pe la cortul de masaj – mai degraba pentru o verificare decat pentru mesajul propriu-zis. A propos de echipament, aveam in plan sa folosesc pantalonii de compresie, dar zona ‚de contact’ cu saua era mult prea afectata, asa ca am decis sa incep cei 210 km de alergare intr-un sort normal. A fost o decizie foarte inteleapta – m-am vindecat din mers!

26Revenind la masaj, Sarah – o terapeuta cu o vasta experienta in evenimente ultra – m-a ajutat sa fac cateva exercitii de stretching care m-au pus intr-un mood excelent de alergare. Am profitat de experienta ei pentru a afla „care sunt problemele comune pe care le au ultratriatlonistii la astfel de evenimente”. Mi-a spus sa am grija de gambe si de tendoane. M-a felicitat pentru folosirea jambierelor de compresie si mi-a sugerat sa le pastrez pana la final (si vreo 2-3 zile dupa aceea). Mi-a sugerat, de asemenea, sa alerg cat mai mult pe iarba de langa aleile betonate si sa pun pe glezne „a lot of ice” daca ma opresc mai mult de 10 minute.

23Sarah a fost, de nenumarate ori, support crew member si terapeut pentru participantii una dintre cele mai dificile curse de pedalat, multi-days, din lume – RAAM (Race Across America). Acolo, participantii trebuie sa pedaleza 3.000 de mile (aproape 5.000 de km) in maxim 12 zile, ceea ce se traduce intr-o medie de 400 km/zi (!), in conditiile in care traseul are o diferenta de nivel impresionanta si traverseaza zone de desert, cu temepraturi de 45-50 C. Pentru a termina aceasta cursa, majoritatea concurentilor se limiteaza la 1-2 ore de somn pe noapte. Sarah mi-a povestit ca un ciclu de somn intr-un astfel de eveniment ar trebui sa fie multiplu de 30 de minute (dar preferabil 30, 90 sau 180 – niciodata mai mult). In cele 44 de ore care au urmat, pana la finalul probei de alergare, am testat si eu doua astfel de calupuri (90, respectiv 30 de minute) si pot spune ca metoda a functionat! Nu stiu daca a fost vorba doar despre placebo, dar merita cercetat si experimentat… Sarah mi-a spus si ca peisajul traseului RAAM este fenomenal si ca selectia este extrem de exigenta, dar nu ar trebui sa imi fac griji: un finisher de Quintuple ar avea sanse mari de a fi acceptat. Bine de stiut; parca imi incolteste un gand, dar il las acolo in arhiva pentru un viitor in care voi deveni un ciclist mult mai bun…

Aveam la dispozitie mai bine de 50 de ore pentru a termina 5 maratoane. Desigur, calculul hartiei este simpu: 10 ore pentru fiecare maraton, deci se presupune ca aveam timp suficient. Dar, daca urma sa adaug diferenta de nivel si efectul oboselii cumulate in ultimele zile, si sa scad eventualele ore de somn, pauzele si tratarea / urmarile unei eventuale accidentari…cele 50 de ore nu mai par o perioada atat de lunga.

24Recordul cursei, la proba de alergare, era de 40 de ore si 8 minute. „Heeey, as putea sa il dobor!” a fost unul dintre gandurile cu care am pornit prima tura de alergare. Dat jos de pe masa de masaj si cu musculatura pregatita pentru proba urmatoare, ma simteam ca un caine care fusese inchis in beci si a reusit sa evadeze dupa cateva zile. Mi-am temperat cu greu entuziasmul si tentatia de a alerga ca la ‚un simplu maraton’, mai ales ca prima portiune, de 1 km, era de urcare (o panta de 6-7 grade). Am folosit un mers mai rapid, transformat intr-o alergarea foarte usoara pe portiunea urmatoare, de plat, si pe coborarea care inchidea tura de 3.2 km. Mai ramasesera 64 de ture si 206.8 km! Din punct de vedere psihologic, stiam ca ma va ajuta enorm sa termin cat mai multe ture pana la venirea noptii si, mai ales, sa cobor sub ‚granita’ celor 200 de kilometri. In momentul in care ajungeam la 199 km creierul meu ar fi stiut ca mai am de parcurs ‚cam o suta si ceva’ de kilometri. Ca la preturile idioate cu .99 (dar care ne pacalesc constant, nu-i asa?). Deci, a fost bun si neuromarketing-ul la ceva; dupa 4 ture, ma simteam mult mai bine. Nu trecusem niciodata granita ‚200 km’, dar acum era undeva in zona ‚100’ – distanta cu care creierasul meu a mai avut de-a face, deci…s-a linistit.

Doua nopti, plus o zi si jumatate. Cam asta era calculul meu, unde o noapte = 12 ore, o zi = 12 ore. Nu avea prea mult sens sa ma uit la ceas, sa numar turele etc. Cu siguranta, nu as fi terminat inainte de ziua de sambata (cand a inceput alergarea era intr-o joi…). Singurul lucru pe care il monitorizam era pulsul.

Pe traseu, eu si Frank – aflat in pragul celei de 4-a nopti consecutive fara somn! Vazandu-ma destul de ‚hotarat’, m-a intrebat „in cat timp crezi ca termini?”. „Incerc sa cobor sub 40 de ore. Dar relax, man, nu te mai pot ajunge nici daca te culci 12 ore…”. A fost momentul in care Frank a inceput sa se panicheze. Oboseala il facea incapabil sa calculeze (dupa cum mi-a povestit dupa concurs). L-am vazut accelerand si mentinand un ritm destul de bun. Terminase deja primele doua maratoane si, daca nu intervenea vreo problema grava, ar fi terminat linistit pana la finalul zilei urmatoare.

12Frigul s-a instalat rapid si am trecut la bluza cu maneca lunga. Apoi, ceva ploaie. Imi cam epuziasem de la proba de bicicleta toate gecile de ploaie, asa ca am apelat la unul dintre cele 3 poncho-uri de un dolar pe care le adusesem la concurs „in caz ca va fi nevoie”, pentru echipa de suport. A fost cea mai buna investitie facuta vreodata in echipament. Poncho-urile astea bat orice greaca, indiferent cate sute de dolari sau euro ar costa. Nu arati prea sexy in ele (de fapt, esti ‚moartea pasiunii’) dar isi fac treaba! …Si nu am fost singurul – a doua zi, modelul meu a fost ‘copiat’ de alti participanti.

Al doilea maraton a fost cel mai rapid (cred…). M-am simtit excelent din punct de vedere fizic si, in plus, incepusem sa imi cam pierd rabdarea. Din fericire, aceasta atitudine de „hai sa termin odata cu prostia asta!”, extrem de paguboasa la un eveniment de anduranta, nu avea sa ma coste mai tarziu (de regula, orice secunda pe care o scadem din timpul de alergare in prima parte a cursei se transforma in doua secunde in plus, in a doua).

15Miezul noptii a fost punctul critic al lui Frank. Tura de alergare avea forma de L: urcam un kilometru, apoi coteam dreapta, parcurgeam vreo 600 de metri pana la un check-point, unde erau doi arbitri si un punct de hidratare, apoi ne intoarceam. La jumatatea unei astfel de ture, l-am intalnit pe Frank stand pe scaunul unuia dintre arbitri, privind in gol, aproape catatonic. „He is gone!” mi-a zis unul dintre arbitri. „Nu chemati doctorul?”. „Nu, e doar obosit, ne-a rugat sa il lasam un pic pe scaun si sa il ridicam de acolo in maxim 10 minute”. Ok…

22Frank nu arata prea bine si l-am intrebat daca are nevoie de ceva, daca vrea sa il invelim (era doar in tricou si sort, desi se facuse extrem de frig). A murmurat ceva indescifrabil, iar arbitri l-au invelit cu o…vesta reflectorizanta (!). Am plecat de acolo cu regretul ca nu pot face mai mult pentru el (in acel moment aveam pe mine o singura bluza) si m-am intors spre punctul de final al turei, de unde am luat niste „munitie” pentru Frank si l-am rugat pe Raul sa ma insoteasca pe parcursul acestei ture si sa ia la el o geaca.

Cateva zeci de minute mai tarziu, Frank era in aceeasi pozitie in care il lasasem. Arbitri nu reusisera sa il puna pe picioare („ne-a rugat sa il mai lasam un pic”), asa ca i-am oferit din energizantele mele, plus clasicul „You look great man, you can do it!” (pe care urma sa il aud de vreo cateva sute de ori in urmatoarele zile, ca pe o mantra folosita de toti ultratriatlonistii veniti la evenimentul din Virginia)…

[va urma...]

7

 

Povestea celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon – partea a 4-a.

2In timp ce scriu aceste randuri, traiesc cu senzatia ca: 1) scriu despre altcineva; 2) evenimentul a avut loc in urma cu vreo 3-4 luni. Si, daca la finalul Quintuple-ului m-am bucurat ca s-a terminat si ca urmatorul ‘hop’ este de abia peste vreo 9 luni, a doua zi dimineata ma gandeam ca mi-ar mai fi placut vreo 2-3 zile de ‘ultra’. Ca si in cazul Triple-ului din Mexic, efortul indelungat creeaza o alta realitate pentru corpul nostru, pe care acesta o imbratiseaza cu drag, ca fiind ‘noua normalitate’. Probabil ca in ADN-ul nostru este reactivat instinctul de alergator pe care oamenii l-au avut dintodeauna. Va amintiti de cea mai veche tehnica de vanatoare a omului, cea in care isi alerga prada vreo doua zile? (daca nu, vedeti reportajul de mai jos).

1Ultratriatlonistii sunt sportivi atipici. Multi dintre ei, cu o greutate peste ‘standard’. Si cu o varsta “peste medie”, cei mai multi dintre ei situandu-se in zona 45-60 de ani. Neinteresati de medalii, trofee, premii etc. (Frank, de exemplu, nu a venit la festivitatea de premiere si a spus ca isi ia diploma “data viitoare”). Niciunul nu traieste din asta (nici macar nu isi propune). Sunt 100% fairplay (nu cred ca vom auzi vreodata in acest mediu de oameni care au intepat cauciucurile concurentilor, care merg ‘la plasa’, care isi dau pumni unii altora sau care barfesc / urasc alti participanti). Si care isi impartasesc cu drag “secretele”. Lupta lor nu are niciodata legatura cu ‘adversarii’, ci cu propriile limite si limitari.

3Kathy Roche-Wallace. In curand, 54 de ani. S-a ‘apucat’ de sport in urma cu 20 de ani. Este unul dintre pionierii ultra-triatlonului, devenind (probabil) prima femeie care a terminat un Quintuple (in urma cu vreo 10 ani). Are 6 copii. Mezinul (15 ani) a sustinut-o in utimele doua zile de concurs. Plus cativa nepoti. Si frati si surori. “Sora mai mica” a facut parte din support crew, impreuna cu sotul ultra-triatlonistei. Mi-a spus ca se simte in cea mai buna forma a vietii ei si ca, anul trecut, o prietena de-a ei (ultra-triatlonista, bineinteles :)) a facut un brain test inainte si dupa un Quintuple. Rezultatul? Functionare superioara (cu 10%) a creierului… dupa cele 5-6 zile de efort! Planuri de viitor? “Taking care of my son and grandchildren. And doing some more of this crazy shit“. Nu cred ca este necesara traducerea.

*

3Ziua 3. Ploaia din noaptea precedenta lasase in zona de tranzitie niste mlastini destul de urate, pe care organizatorii le-au ‘astupat’ cu rumegus. Chiar si asa, a trebuit sa evit (atat cat am putut) zona respectiva, pentru a nu avea probleme la pedalat (pantofii nu mai intrau in pedale daca se incarcau cu rumegus…). Venirea soarelui mi-a adus o moleseala oarecum placuta, dezmortindu-mi degetele de la maini si de la picioare si mutandu-mi atentia de la durerea provocata de frecarea cu saua la pomi, tufe si participantii la proba de Triple Ultra Triathlon, care incepeau sa soseasca.

jimTot ce imi amintesc din aceasta zi este ca pedalam si pedalam si pedalam si pedalam… Ridicam fundul de pe sa la fiecare 2-3 minute, pentru a nu mai simti ranile care incepusera sa apara. O miscare desteapta a fost sa aplic in zonele ‘calamitate’ cativa plasturi anti-basici. Nu au atenuat durerea, dar nici nu am avut probleme mai mari pana la finalul probei. Un eveniment notabil al zilei a fost abandonul lui Jim, care s-a oprit brusc pe la jumatatea turelor de bicicleta (cred ca ajunsese pe la 50 si ceva din 112), spunand ca nu mai poate vedea; era, din nou, tumoarea la creier :(. De aceasta data, el nu a mai putut continua si a trebuit sa abandoneze…

Dupa pranz s-a facut cald (pentru mine, in acest capitol se incadreaza orice temperatura mai mare de 20 de grade :)), ceea ce m-a facut sa cresc ‘doza’ de isotonic si electroliti. Am crescut un pic viteza (sau, cel putin, asa cred – ciclocomputerul a cedat nervos pe la kilometrul 400, asa l-am lasat sa se odihneasca si m-am ghidat exclusiv dupa heart rate…), dar insuficient pentru a ma apropia de ‘insomniacul’ Frank. Nu imi facusem un scop din a il ajunge (cursa era lunga si trebuia sa imi respect strategia), dar ceasul ticaia si incepeam sa ma indoiesc de atingerea termenului limita de terminare a probei de pedalat (84 de ore), asa ca “urmarirea” lui Frank ma tinea in ‘joc’.

4Frank a terminat proba de bicicleta in aproape 48 de ore (!) de la inceperea ei (pe la 5-6 dupa-masa), dar a avut probleme serioase in a sta pe picioare, ore bune dupa aceea. Inainte de a fi dus la cortul de masaj, Frank si-a aruncat bicicleta la cos, ca ‘razbunare’ pentru ranile provocate. “Oricum, era o vechitura si doream de vreo 10 ani sa imi cumpar alta…”. Pana la finalul concursului, Frank a avut niste dureri insuportabile si a alergat mai tot timpul cracanat :(. Poate asta a fost norocul lui – durerea l-a tinut, in continuare, treaz…

6Daca Frank a facut o pauza – dar nici gand de somn – eu am continuat solitar pe traseu. Mai aveam o gramada de kilometri de pedalat (Frank avea vreo 18 ore avans!) si, din calculele mele, nu terminam mai devreme de 3-4 dupa-amiaza, a doua zi. Gandul ca voi avea de infruntat singur inca o noapte imi provoca o senzatie…magnifica! M-am echipat “de seara”, am ciugulit ceva, mi-am scos rumegusul din pantofi (…iar uitasem de rumegus!) si am pornit la pedalat. Intre timp, Frank se pusese in miscare si alterna mersul cu alergatul. O parte din traseul era comun, dupa care cel de alergare cotea spre dreapta si se pierdea in padure; cred ca a fost o incantare pentru Frank sa alerge singur pe acolo :(.

Chiar daca orele treceau greu (aproape in reluare), gandul ca deja am parcurs mai mult de 2/3 din traseu, ca maine voi termina, ca voi pedala, apoi alerga, alaturi de concurentii de la Triple – m-a ajutat sa trec cu bine de fiecare punct dificil. Au existat momente in care simteam ca mi se inchid ochii si m-as fi culcat cu mare drag pe aerobaruri; sau acele sunete grotesti din padure (probabil ca era doar niste verite sau eu-stiu-ce marmote, dar imaginatia imi juca feste)

Veverita coaptaA propos de veverite, acestea sunt – in zona – o specialitate culinara extrem de apreciata (mi s-a intors stomacul pe dos cand am auzit :(). Imi cer scuze pentru publicarea fotografiei cu veverita coapta (nu imi apartine), dar cred ca merita amintit ca noi, oamenii, mergem cam departe uneori. Ma intreb daca nu cumva s-a produs vreun scurtcircuit in ADN-ul nostru, pe undeva… Cred ca suntem singura specie de pe planeta care a consumat toate tipurile de carne (inclusiv al propriei specii), in conditiile in care poate trai extrem de bine si fara. In timp ce pedalam, imi tot venea in minte un scenariu: copilul cu parintii la iarba verde. Cio-cioc-cioc cu doua nuci – apare veverita. Copilul o ia in mana, se joaca cu ea, poate ii da si un nume (sa zicem Veverix). Ii mai da o nuca, apoi ii da drumul. Dar cand sa plece… JAAAAP!!! Ii da taticu’ o bata de baseball in cap, o jupoaie, o pune intr-o frigaruie, o rumeneste bine si ii spune copilului: tati, hai la masa! “Ce e asta, in farfurie?!” “Este Veverix, prietenul tau. Iti place de el, nu-i asa?’…

3Mentinandu-ne pe aceeasi linie, am fost socat de numarul mare de caprioare care isi gasesc sfarsitul lovite de masini sau impuscate de “vanatori”. In Virginia (si, probabil, in multe alte state americane), impuscatul animalelor (si al oamenilor?) este sport national. In orice supermarket gasesti arme si munitie – ceea ce iti poate face pielea-gaina… Ba chiar am vazut reviste precum Gun’s Digest, care iti explica lucruri esentiale (cum sa nimeresti cerbul intre ochi etc.). Nu o sa postez poze cu friptura de caprioara (evident, se mananca si acest tip de “carne”), dar ‘carnivorii’ pot gasi aici un paradis culinar (Bambi, Chip & Dale, etc.).

Chiar si cu o minte odihnita, astfel de ganduri nu te lasa rece. Dar atunci cand esti in 3-a zi de efort, emotiile devin destul de greu de controlat si un atfel de scenariu te poate face sa plangi o ora in continuu. Da, stiu, poate sunt prea soft, dar am avut 3 veverite cand eram mic si niciuna nu a ajuns in fafurie…

Nu imi amintesc daca a mai ploua sau nu in acea noapte, dar stiu sigur ca mi-a fost frig. Din fericire, programul de ‘calire’ pe care l-am inceput in urma cu doua luni, la recomandarea organizatorilor ultra triatlonului de anul viitor – Arch to Arc (cel cu traversarea Canalului Manecii) – a functionat. Dormitul dezvelit si imbracat sumar, geamurile deschise la masina indiferent de viteza si de temperatura, caldura oprita, dusurile reci, baile cu gheata (mai lungi decat de obicei) etc. – m-au facut sa accept frigul ca pe o stare mai degraba a mintii decat a corpului.

Imi amintesc si ca m-am plictisit TERIBIL, cum nu stiu sa ma fi plictisit vreodata. Am evitat sa privesc ceasul sau sa intreb “la ce tura am ajuns?”. Stiam ca trebuie sa pedalez pana a doua zi dupa-masa, iar dupa aceea eram LIBER!!! Treceam la proba mea preferata. Yuuupeeee!!! Ma si vedeam dat jos de pe bicicleta, echipat de alergare si ‘galopand’ pe acolo, pe dealuri. Ce sa ii faci, prima dragoste nu se uita; oricat de bun inotator sau ciclist as deveni, mintea imi zboara in continuare la alergare. Fie vorba intre noi, as fi preferat sa alerg 500-600 de kilometri decat sa trec prin acest Quintuple, dar asta conteaza mai putin. Eram acolo pentru a sta departe, la multi ani lumina, de zona de confort – asa ca am pedalat in continuare.

Pe parcursul acestei nopti s-a intamplat un lucru interesant. Simturile mele au inceput sa se amplifice – in special mirosul. Simteam foarte clar o multime de esente (stejar, brad, etc.) si fiecare miros venea la pachet cu cateva amintiri din copilarie. Si cu umezirea de rigoare a ochilor. Iar cand ma apropiam de zona de tranzitie, simteam de la cateva sute de metri ce mancaruri se pregateau acolo (nu, nu au gatit veverite!).

9Ziua a 4-a mi-a oferit cel mai frumos rasarit de pana atunci. Era ca si cum natura ar fi zambit larg si mi-ar fi spus: “Andrei, ai reusit sa treci si de noaptea asta. Mai ai un pic. Bravo!!!”. M-am dat jos la jumatatea unei ture, intr-un loc din care puteam vedea, printre copaci, primele raze ale diminetii. Am inspirat adanc aerul acela rece si umed si m-am bucurat, pentru cateva secunde, de acea imagine superba, cu raze rosiatice strabatand padurea si aburul care plutea deasupra ei…

Am revenit in zona de tranzitie, am verificat numarul de ture, m-am consultat cu echipa si am estimat ca voi termina in jur de ora 16 – deci cu 3 ore inainte de timpul limita. Asta era o veste buna! Am ciugulit rapid ceva, am baut un ceai cu lamaie si… inapoi pe cal!

[va urma*]

* stati linistiti, nu voi transforma povestea intr-un roman… :)

7