Povestea celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon – partea a 5-a.

Vazand cat am scris pana acum despre acest Quintuple (si, probabil, acopar doar 5-10% din ce am trait acolo), ma intreb cat voi scrie dupa un Deca sau Double Deca?! :) Poate ca unele dintre lucrurile scrise par (si sunt) personale, dar am folosit acest blog, de la inceput, ca pe un jurnal, la care sa ma intorc de fiecare data cand voi simti nevoia…

Inainte de startul Quintuple-ului am vizitat Washinton si am avut supriza de a afla ca toate muzeele au intrarea gratuita. Dar nu am sa insist asupra acestui subiect. Am sa va spun o poveste pe care am auzit-o la muzeul Smithsonian (unul asemanator cu Antipa). Aici se afla expus cel mai vechi craniu uman descoperit pana in prezent (origine: Georgia; vechime: 1.77 milioane de ani). Surpriza vine din faptul ca acesta nu are dinti, ceea ce inseamna ca ‚posesorul’ lui a trait ani de zile cu ajutorul semenilor sai, care – foarte probabil – ii marunteau / mestecau mancarea. Se pare ca acesta este primul semn de compasiune din istoria omenirii…

9Pe David Jepson l-am cunoscut anul trecut, la Double-ul din Florida. Pe circuit plat, David a doborat record dupa record, terminand Double-ul intr-un timp extraordinar: sub 22 de ore (cu un split excelent – 10.52 la bike si 8.41 la alergare)! Interesant este faptul ca David nu exceleaza in Ironman-urile ‚clasice’; mi-a spus ca nu a terminat niciodata vreunul in mai putin de 10 ore. Anul acesta a venit in Virginia pentru a isi apara titlul, in pofida unor dureri de spate care l-au facut sa abandoneze o cursa similara desfasurata asta vara in Oregon. Impreuna cu el, ca ’support’, este sotia sa si fiica lor – Anna, in varsta de 3 luni. De ce o cheama Anna? A fost conceputa anul trecut, dupa Double Ultra Tri, Virginia (desfasurat in Lake Anna State Parc). Ma intreb cum s-ar fi numit copilul lor daca ar fi fost baiat… Era simpatic sa o vezi pe doamna Jepson tinand-o pe Anna la piept, in sling, si alergand cu bidonul de hidratare in mana pentru a i-l da lui David.

In timp ce scriam aceste randuri eram la munte, iar afara era un potop care imi amintea de noptile ploioase din Virginia. Chiar daca am retrait frigul facut la Quintuple, amintirea este una placuta; intotdeauna, dupa ce o astfel de experienta trece, disconfortul, durerea si orice alta neplacere dispar din memorie si raman doar partile ‚bune’…

3Nu exista termen de comparatie intre un Ironman si un ultratriatlon. Fiecare dintre aceste competitii are, dupa cum spun americanii, its own way of hard. Cei care citesc aceste randuri si se simt demotivati in pregatirea primului lor Ironman, ar trebui sa isi reconsidere atitudinea. Nu radeti, dar am vazut cu ochii mei o postare pe Facebook, dupa Double-ul meu de anul trecut, in care cineva scria ca a renuntat la ideea de a participa la un Ironman, pentru ca – dupa reusita mea – un Ironman nu i se mai pare o provocare atat de mare… Stiam de existenta Deca-urilor inainte de a termina chiar si un 70.3 (‚jumatate’ de Ironman); ce ar fi trebuit sa fac, sa renunt la competitiile de triatlon si ultratriatlon care au avut loc in viata mea in ultimii doi ani? Pana la urma, nu competitiile sunt cele care ne schimba si ne ajuta sa evoluam, ci pregatirea lor. Un Ironman la care ‚tragi’ pentru un timp excelent (aici fiecare isi defineste acest termen, intre 8 si 17 ore…) te poate gasi la final mult mai stors de energie si cu o muscultatura intr-o stare mult mai proasta decat un Double sau Triple.

Ziua 4.

La 7 dimineata s-a dat startul probei de Triple. In apa, 13 participanti, din care aveau sa termine, in timp util, 10 (un procentaj foarte bun!). Doi au abandonat, iar unul a depasit timpul limita, dar nu s-a oprit – a doua zi dupa terminarea concursului, cand mergeam spre festivitatea de premiere, el inca alerga!

1Organizatorilor acestui „Ultra fest” le-au placut foarte mult pozele facute de Oana la Double-ul de anul trecut din Florida si ne-au facut propunerea ca Oana sa fie fotograful oficial al editiei din acest an din Virginia; in schimb, ne-au facut un discount semnificativ la inchirierea pavilionului din zona de tranzitie, la partea de catering pentru support team etc. Deci…prima experienta a Oanei ca fotograf profesionist! Acest lucru a presupus ca Oana sa fie prezenta si la celelalte starturi de inot (Double si Triple) – dar Raul si Mihai au inlocuit-o cu succes pe parcursul celor cateva ore cat a lipsit.

11Primul care a iesit din apa, dupa 4 ore de inot, a fost elvetianul Beat Knechtle, pe care il cunosteam de la Triple-ul de anul trecut, din Mexic, unde el facuse Deca-ul. Va povesteam atunci ca Beat a glumit cu mine, spunandu-mi ca sunt la „baby race”. Evident, i-am intors gluma cand a trecut pedaland pe langa mine… Pana la finalul probei mele de bicicleta mai ramasesera doar vreo 100 de kilometri, iar participantii de la Triple care iesisera din apa pedalau acum pe langa mine cu vreo 2-3 viteze in plus…

5La un Quintuple, sa pedalezi cu 2-3 km/h mai repede decat alti participanti (sau decat am facut-o in cadrul acestei probe), cantareste enorm in ‚economia’ concursului – cu pana la 6 ore (un timp aproape imposibil de recuperat la alergare – chiar daca ceilalti se plimba in loc sa alerge). Daca adaugam tranzitiile (de aproape o ora fiecare), opririle in zona de suport (alimentare, schimbare echipament ud etc.) si somnul… iata cum distanta intre doi participanti poate fi chiar si de 20 de ore! Daca as face din nou acest Quintuple, as fi – cu siguranta – mai ‚zgarcit’ cu timpul investit in cele de mai sus…

2Spuneam ca fiecare tura de bicicleta avea 8 kilometri. Ei bine, ultimele 3-4 ture au parut interminabile, de parca ar fi avut 20-30. Cam ca ultimii 2 kilometri pe care ii parcurgi la un maraton (mai ales la primele din viata), cand spatiul si timpul se dilata exponential. Pana la ora 19 trebuia sa termin aceasta proba – altfel plecam acasa. Am terminat putin inainte de ora 16 si am rasuflat usurat: raman in concurs! Mai in gluma, mai in serios, prima intrebare care mi-a venit in minte pe masura ce ma apropiam de finalul ultimei ture de pedalat a fost daca voi putea sa imi dezlipesc saua de fund; ma si vedeam alergand cu ea intre picioare…

25Am simtit o mare bucurie cand m-am dat jos de pe bicicleta; de fapt, inainte de a cobori de pe ea, m-am intins pe jos (cu tot cu bicla), pe o parte si m-am odihnit cateva secunde. A fost atat de bine! I-am multumit (bicicletei) ca a avut grija de mine si ca nu am avut parte de nicio problema tehnica (imaginati-va cum ar fi fost sa trebuiasca sa rezolv o pana pe la kilometrul 800, pe ploaie…). I-am dat si 2-3 pupicuri :).

4Tentatia de a incepe sa alerg imediat dupa cele cateva zeci de ore de pedalat a fost foarte mare, dar stiam ca este indicat sa permit corpului o perioada de acomodare. Mi-am scos echipamentul de alergare, am aruncat un pic de apa pe mine (ce bun ar fi fost un dus!), m-am echipat de alergare si am trecut pe la cortul de masaj – mai degraba pentru o verificare decat pentru mesajul propriu-zis. A propos de echipament, aveam in plan sa folosesc pantalonii de compresie, dar zona ‚de contact’ cu saua era mult prea afectata, asa ca am decis sa incep cei 210 km de alergare intr-un sort normal. A fost o decizie foarte inteleapta – m-am vindecat din mers!

26Revenind la masaj, Sarah – o terapeuta cu o vasta experienta in evenimente ultra – m-a ajutat sa fac cateva exercitii de stretching care m-au pus intr-un mood excelent de alergare. Am profitat de experienta ei pentru a afla „care sunt problemele comune pe care le au ultratriatlonistii la astfel de evenimente”. Mi-a spus sa am grija de gambe si de tendoane. M-a felicitat pentru folosirea jambierelor de compresie si mi-a sugerat sa le pastrez pana la final (si vreo 2-3 zile dupa aceea). Mi-a sugerat, de asemenea, sa alerg cat mai mult pe iarba de langa aleile betonate si sa pun pe glezne „a lot of ice” daca ma opresc mai mult de 10 minute.

23Sarah a fost, de nenumarate ori, support crew member si terapeut pentru participantii una dintre cele mai dificile curse de pedalat, multi-days, din lume – RAAM (Race Across America). Acolo, participantii trebuie sa pedaleza 3.000 de mile (aproape 5.000 de km) in maxim 12 zile, ceea ce se traduce intr-o medie de 400 km/zi (!), in conditiile in care traseul are o diferenta de nivel impresionanta si traverseaza zone de desert, cu temepraturi de 45-50 C. Pentru a termina aceasta cursa, majoritatea concurentilor se limiteaza la 1-2 ore de somn pe noapte. Sarah mi-a povestit ca un ciclu de somn intr-un astfel de eveniment ar trebui sa fie multiplu de 30 de minute (dar preferabil 30, 90 sau 180 – niciodata mai mult). In cele 44 de ore care au urmat, pana la finalul probei de alergare, am testat si eu doua astfel de calupuri (90, respectiv 30 de minute) si pot spune ca metoda a functionat! Nu stiu daca a fost vorba doar despre placebo, dar merita cercetat si experimentat… Sarah mi-a spus si ca peisajul traseului RAAM este fenomenal si ca selectia este extrem de exigenta, dar nu ar trebui sa imi fac griji: un finisher de Quintuple ar avea sanse mari de a fi acceptat. Bine de stiut; parca imi incolteste un gand, dar il las acolo in arhiva pentru un viitor in care voi deveni un ciclist mult mai bun…

Aveam la dispozitie mai bine de 50 de ore pentru a termina 5 maratoane. Desigur, calculul hartiei este simpu: 10 ore pentru fiecare maraton, deci se presupune ca aveam timp suficient. Dar, daca urma sa adaug diferenta de nivel si efectul oboselii cumulate in ultimele zile, si sa scad eventualele ore de somn, pauzele si tratarea / urmarile unei eventuale accidentari…cele 50 de ore nu mai par o perioada atat de lunga.

24Recordul cursei, la proba de alergare, era de 40 de ore si 8 minute. „Heeey, as putea sa il dobor!” a fost unul dintre gandurile cu care am pornit prima tura de alergare. Dat jos de pe masa de masaj si cu musculatura pregatita pentru proba urmatoare, ma simteam ca un caine care fusese inchis in beci si a reusit sa evadeze dupa cateva zile. Mi-am temperat cu greu entuziasmul si tentatia de a alerga ca la ‚un simplu maraton’, mai ales ca prima portiune, de 1 km, era de urcare (o panta de 6-7 grade). Am folosit un mers mai rapid, transformat intr-o alergarea foarte usoara pe portiunea urmatoare, de plat, si pe coborarea care inchidea tura de 3.2 km. Mai ramasesera 64 de ture si 206.8 km! Din punct de vedere psihologic, stiam ca ma va ajuta enorm sa termin cat mai multe ture pana la venirea noptii si, mai ales, sa cobor sub ‚granita’ celor 200 de kilometri. In momentul in care ajungeam la 199 km creierul meu ar fi stiut ca mai am de parcurs ‚cam o suta si ceva’ de kilometri. Ca la preturile idioate cu .99 (dar care ne pacalesc constant, nu-i asa?). Deci, a fost bun si neuromarketing-ul la ceva; dupa 4 ture, ma simteam mult mai bine. Nu trecusem niciodata granita ‚200 km’, dar acum era undeva in zona ‚100’ – distanta cu care creierasul meu a mai avut de-a face, deci…s-a linistit.

Doua nopti, plus o zi si jumatate. Cam asta era calculul meu, unde o noapte = 12 ore, o zi = 12 ore. Nu avea prea mult sens sa ma uit la ceas, sa numar turele etc. Cu siguranta, nu as fi terminat inainte de ziua de sambata (cand a inceput alergarea era intr-o joi…). Singurul lucru pe care il monitorizam era pulsul.

Pe traseu, eu si Frank – aflat in pragul celei de 4-a nopti consecutive fara somn! Vazandu-ma destul de ‚hotarat’, m-a intrebat „in cat timp crezi ca termini?”. „Incerc sa cobor sub 40 de ore. Dar relax, man, nu te mai pot ajunge nici daca te culci 12 ore…”. A fost momentul in care Frank a inceput sa se panicheze. Oboseala il facea incapabil sa calculeze (dupa cum mi-a povestit dupa concurs). L-am vazut accelerand si mentinand un ritm destul de bun. Terminase deja primele doua maratoane si, daca nu intervenea vreo problema grava, ar fi terminat linistit pana la finalul zilei urmatoare.

12Frigul s-a instalat rapid si am trecut la bluza cu maneca lunga. Apoi, ceva ploaie. Imi cam epuziasem de la proba de bicicleta toate gecile de ploaie, asa ca am apelat la unul dintre cele 3 poncho-uri de un dolar pe care le adusesem la concurs „in caz ca va fi nevoie”, pentru echipa de suport. A fost cea mai buna investitie facuta vreodata in echipament. Poncho-urile astea bat orice greaca, indiferent cate sute de dolari sau euro ar costa. Nu arati prea sexy in ele (de fapt, esti ‚moartea pasiunii’) dar isi fac treaba! …Si nu am fost singurul – a doua zi, modelul meu a fost ‘copiat’ de alti participanti.

Al doilea maraton a fost cel mai rapid (cred…). M-am simtit excelent din punct de vedere fizic si, in plus, incepusem sa imi cam pierd rabdarea. Din fericire, aceasta atitudine de „hai sa termin odata cu prostia asta!”, extrem de paguboasa la un eveniment de anduranta, nu avea sa ma coste mai tarziu (de regula, orice secunda pe care o scadem din timpul de alergare in prima parte a cursei se transforma in doua secunde in plus, in a doua).

15Miezul noptii a fost punctul critic al lui Frank. Tura de alergare avea forma de L: urcam un kilometru, apoi coteam dreapta, parcurgeam vreo 600 de metri pana la un check-point, unde erau doi arbitri si un punct de hidratare, apoi ne intoarceam. La jumatatea unei astfel de ture, l-am intalnit pe Frank stand pe scaunul unuia dintre arbitri, privind in gol, aproape catatonic. „He is gone!” mi-a zis unul dintre arbitri. „Nu chemati doctorul?”. „Nu, e doar obosit, ne-a rugat sa il lasam un pic pe scaun si sa il ridicam de acolo in maxim 10 minute”. Ok…

22Frank nu arata prea bine si l-am intrebat daca are nevoie de ceva, daca vrea sa il invelim (era doar in tricou si sort, desi se facuse extrem de frig). A murmurat ceva indescifrabil, iar arbitri l-au invelit cu o…vesta reflectorizanta (!). Am plecat de acolo cu regretul ca nu pot face mai mult pentru el (in acel moment aveam pe mine o singura bluza) si m-am intors spre punctul de final al turei, de unde am luat niste „munitie” pentru Frank si l-am rugat pe Raul sa ma insoteasca pe parcursul acestei ture si sa ia la el o geaca.

Cateva zeci de minute mai tarziu, Frank era in aceeasi pozitie in care il lasasem. Arbitri nu reusisera sa il puna pe picioare („ne-a rugat sa il mai lasam un pic”), asa ca i-am oferit din energizantele mele, plus clasicul „You look great man, you can do it!” (pe care urma sa il aud de vreo cateva sute de ori in urmatoarele zile, ca pe o mantra folosita de toti ultratriatlonistii veniti la evenimentul din Virginia)…

[va urma...]

7

 

Povestea celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon – partea a 4-a.

2In timp ce scriu aceste randuri, traiesc cu senzatia ca: 1) scriu despre altcineva; 2) evenimentul a avut loc in urma cu vreo 3-4 luni. Si, daca la finalul Quintuple-ului m-am bucurat ca s-a terminat si ca urmatorul ‘hop’ este de abia peste vreo 9 luni, a doua zi dimineata ma gandeam ca mi-ar mai fi placut vreo 2-3 zile de ‘ultra’. Ca si in cazul Triple-ului din Mexic, efortul indelungat creeaza o alta realitate pentru corpul nostru, pe care acesta o imbratiseaza cu drag, ca fiind ‘noua normalitate’. Probabil ca in ADN-ul nostru este reactivat instinctul de alergator pe care oamenii l-au avut dintodeauna. Va amintiti de cea mai veche tehnica de vanatoare a omului, cea in care isi alerga prada vreo doua zile? (daca nu, vedeti reportajul de mai jos).

1Ultratriatlonistii sunt sportivi atipici. Multi dintre ei, cu o greutate peste ‘standard’. Si cu o varsta “peste medie”, cei mai multi dintre ei situandu-se in zona 45-60 de ani. Neinteresati de medalii, trofee, premii etc. (Frank, de exemplu, nu a venit la festivitatea de premiere si a spus ca isi ia diploma “data viitoare”). Niciunul nu traieste din asta (nici macar nu isi propune). Sunt 100% fairplay (nu cred ca vom auzi vreodata in acest mediu de oameni care au intepat cauciucurile concurentilor, care merg ‘la plasa’, care isi dau pumni unii altora sau care barfesc / urasc alti participanti). Si care isi impartasesc cu drag “secretele”. Lupta lor nu are niciodata legatura cu ‘adversarii’, ci cu propriile limite si limitari.

3Kathy Roche-Wallace. In curand, 54 de ani. S-a ‘apucat’ de sport in urma cu 20 de ani. Este unul dintre pionierii ultra-triatlonului, devenind (probabil) prima femeie care a terminat un Quintuple (in urma cu vreo 10 ani). Are 6 copii. Mezinul (15 ani) a sustinut-o in utimele doua zile de concurs. Plus cativa nepoti. Si frati si surori. “Sora mai mica” a facut parte din support crew, impreuna cu sotul ultra-triatlonistei. Mi-a spus ca se simte in cea mai buna forma a vietii ei si ca, anul trecut, o prietena de-a ei (ultra-triatlonista, bineinteles :)) a facut un brain test inainte si dupa un Quintuple. Rezultatul? Functionare superioara (cu 10%) a creierului… dupa cele 5-6 zile de efort! Planuri de viitor? “Taking care of my son and grandchildren. And doing some more of this crazy shit“. Nu cred ca este necesara traducerea.

*

3Ziua 3. Ploaia din noaptea precedenta lasase in zona de tranzitie niste mlastini destul de urate, pe care organizatorii le-au ‘astupat’ cu rumegus. Chiar si asa, a trebuit sa evit (atat cat am putut) zona respectiva, pentru a nu avea probleme la pedalat (pantofii nu mai intrau in pedale daca se incarcau cu rumegus…). Venirea soarelui mi-a adus o moleseala oarecum placuta, dezmortindu-mi degetele de la maini si de la picioare si mutandu-mi atentia de la durerea provocata de frecarea cu saua la pomi, tufe si participantii la proba de Triple Ultra Triathlon, care incepeau sa soseasca.

jimTot ce imi amintesc din aceasta zi este ca pedalam si pedalam si pedalam si pedalam… Ridicam fundul de pe sa la fiecare 2-3 minute, pentru a nu mai simti ranile care incepusera sa apara. O miscare desteapta a fost sa aplic in zonele ‘calamitate’ cativa plasturi anti-basici. Nu au atenuat durerea, dar nici nu am avut probleme mai mari pana la finalul probei. Un eveniment notabil al zilei a fost abandonul lui Jim, care s-a oprit brusc pe la jumatatea turelor de bicicleta (cred ca ajunsese pe la 50 si ceva din 112), spunand ca nu mai poate vedea; era, din nou, tumoarea la creier :(. De aceasta data, el nu a mai putut continua si a trebuit sa abandoneze…

Dupa pranz s-a facut cald (pentru mine, in acest capitol se incadreaza orice temperatura mai mare de 20 de grade :)), ceea ce m-a facut sa cresc ‘doza’ de isotonic si electroliti. Am crescut un pic viteza (sau, cel putin, asa cred – ciclocomputerul a cedat nervos pe la kilometrul 400, asa l-am lasat sa se odihneasca si m-am ghidat exclusiv dupa heart rate…), dar insuficient pentru a ma apropia de ‘insomniacul’ Frank. Nu imi facusem un scop din a il ajunge (cursa era lunga si trebuia sa imi respect strategia), dar ceasul ticaia si incepeam sa ma indoiesc de atingerea termenului limita de terminare a probei de pedalat (84 de ore), asa ca “urmarirea” lui Frank ma tinea in ‘joc’.

4Frank a terminat proba de bicicleta in aproape 48 de ore (!) de la inceperea ei (pe la 5-6 dupa-masa), dar a avut probleme serioase in a sta pe picioare, ore bune dupa aceea. Inainte de a fi dus la cortul de masaj, Frank si-a aruncat bicicleta la cos, ca ‘razbunare’ pentru ranile provocate. “Oricum, era o vechitura si doream de vreo 10 ani sa imi cumpar alta…”. Pana la finalul concursului, Frank a avut niste dureri insuportabile si a alergat mai tot timpul cracanat :(. Poate asta a fost norocul lui – durerea l-a tinut, in continuare, treaz…

6Daca Frank a facut o pauza – dar nici gand de somn – eu am continuat solitar pe traseu. Mai aveam o gramada de kilometri de pedalat (Frank avea vreo 18 ore avans!) si, din calculele mele, nu terminam mai devreme de 3-4 dupa-amiaza, a doua zi. Gandul ca voi avea de infruntat singur inca o noapte imi provoca o senzatie…magnifica! M-am echipat “de seara”, am ciugulit ceva, mi-am scos rumegusul din pantofi (…iar uitasem de rumegus!) si am pornit la pedalat. Intre timp, Frank se pusese in miscare si alterna mersul cu alergatul. O parte din traseul era comun, dupa care cel de alergare cotea spre dreapta si se pierdea in padure; cred ca a fost o incantare pentru Frank sa alerge singur pe acolo :(.

Chiar daca orele treceau greu (aproape in reluare), gandul ca deja am parcurs mai mult de 2/3 din traseu, ca maine voi termina, ca voi pedala, apoi alerga, alaturi de concurentii de la Triple – m-a ajutat sa trec cu bine de fiecare punct dificil. Au existat momente in care simteam ca mi se inchid ochii si m-as fi culcat cu mare drag pe aerobaruri; sau acele sunete grotesti din padure (probabil ca era doar niste verite sau eu-stiu-ce marmote, dar imaginatia imi juca feste)

Veverita coaptaA propos de veverite, acestea sunt – in zona – o specialitate culinara extrem de apreciata (mi s-a intors stomacul pe dos cand am auzit :(). Imi cer scuze pentru publicarea fotografiei cu veverita coapta (nu imi apartine), dar cred ca merita amintit ca noi, oamenii, mergem cam departe uneori. Ma intreb daca nu cumva s-a produs vreun scurtcircuit in ADN-ul nostru, pe undeva… Cred ca suntem singura specie de pe planeta care a consumat toate tipurile de carne (inclusiv al propriei specii), in conditiile in care poate trai extrem de bine si fara. In timp ce pedalam, imi tot venea in minte un scenariu: copilul cu parintii la iarba verde. Cio-cioc-cioc cu doua nuci – apare veverita. Copilul o ia in mana, se joaca cu ea, poate ii da si un nume (sa zicem Veverix). Ii mai da o nuca, apoi ii da drumul. Dar cand sa plece… JAAAAP!!! Ii da taticu’ o bata de baseball in cap, o jupoaie, o pune intr-o frigaruie, o rumeneste bine si ii spune copilului: tati, hai la masa! “Ce e asta, in farfurie?!” “Este Veverix, prietenul tau. Iti place de el, nu-i asa?’…

3Mentinandu-ne pe aceeasi linie, am fost socat de numarul mare de caprioare care isi gasesc sfarsitul lovite de masini sau impuscate de “vanatori”. In Virginia (si, probabil, in multe alte state americane), impuscatul animalelor (si al oamenilor?) este sport national. In orice supermarket gasesti arme si munitie – ceea ce iti poate face pielea-gaina… Ba chiar am vazut reviste precum Gun’s Digest, care iti explica lucruri esentiale (cum sa nimeresti cerbul intre ochi etc.). Nu o sa postez poze cu friptura de caprioara (evident, se mananca si acest tip de “carne”), dar ‘carnivorii’ pot gasi aici un paradis culinar (Bambi, Chip & Dale, etc.).

Chiar si cu o minte odihnita, astfel de ganduri nu te lasa rece. Dar atunci cand esti in 3-a zi de efort, emotiile devin destul de greu de controlat si un atfel de scenariu te poate face sa plangi o ora in continuu. Da, stiu, poate sunt prea soft, dar am avut 3 veverite cand eram mic si niciuna nu a ajuns in fafurie…

Nu imi amintesc daca a mai ploua sau nu in acea noapte, dar stiu sigur ca mi-a fost frig. Din fericire, programul de ‘calire’ pe care l-am inceput in urma cu doua luni, la recomandarea organizatorilor ultra triatlonului de anul viitor – Arch to Arc (cel cu traversarea Canalului Manecii) – a functionat. Dormitul dezvelit si imbracat sumar, geamurile deschise la masina indiferent de viteza si de temperatura, caldura oprita, dusurile reci, baile cu gheata (mai lungi decat de obicei) etc. – m-au facut sa accept frigul ca pe o stare mai degraba a mintii decat a corpului.

Imi amintesc si ca m-am plictisit TERIBIL, cum nu stiu sa ma fi plictisit vreodata. Am evitat sa privesc ceasul sau sa intreb “la ce tura am ajuns?”. Stiam ca trebuie sa pedalez pana a doua zi dupa-masa, iar dupa aceea eram LIBER!!! Treceam la proba mea preferata. Yuuupeeee!!! Ma si vedeam dat jos de pe bicicleta, echipat de alergare si ‘galopand’ pe acolo, pe dealuri. Ce sa ii faci, prima dragoste nu se uita; oricat de bun inotator sau ciclist as deveni, mintea imi zboara in continuare la alergare. Fie vorba intre noi, as fi preferat sa alerg 500-600 de kilometri decat sa trec prin acest Quintuple, dar asta conteaza mai putin. Eram acolo pentru a sta departe, la multi ani lumina, de zona de confort – asa ca am pedalat in continuare.

Pe parcursul acestei nopti s-a intamplat un lucru interesant. Simturile mele au inceput sa se amplifice – in special mirosul. Simteam foarte clar o multime de esente (stejar, brad, etc.) si fiecare miros venea la pachet cu cateva amintiri din copilarie. Si cu umezirea de rigoare a ochilor. Iar cand ma apropiam de zona de tranzitie, simteam de la cateva sute de metri ce mancaruri se pregateau acolo (nu, nu au gatit veverite!).

9Ziua a 4-a mi-a oferit cel mai frumos rasarit de pana atunci. Era ca si cum natura ar fi zambit larg si mi-ar fi spus: “Andrei, ai reusit sa treci si de noaptea asta. Mai ai un pic. Bravo!!!”. M-am dat jos la jumatatea unei ture, intr-un loc din care puteam vedea, printre copaci, primele raze ale diminetii. Am inspirat adanc aerul acela rece si umed si m-am bucurat, pentru cateva secunde, de acea imagine superba, cu raze rosiatice strabatand padurea si aburul care plutea deasupra ei…

Am revenit in zona de tranzitie, am verificat numarul de ture, m-am consultat cu echipa si am estimat ca voi termina in jur de ora 16 – deci cu 3 ore inainte de timpul limita. Asta era o veste buna! Am ciugulit rapid ceva, am baut un ceai cu lamaie si… inapoi pe cal!

[va urma*]

* stati linistiti, nu voi transforma povestea intr-un roman… :)

7

 

 

Povestea celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon – partea a 3-a.

In teorie, privarea de somn si efortul continuu ar trebui sa conduca la extenuare si la o stare fizica si psihica deplorabila. Prima intrebare pe care am primit-o dupa Quintuple de la prietenii din tara a fost: “poti sa mai mergi?“. In acest context, poate parea ciudat faptul ca Frank Fumich (castigatorul probei de Quintuple), care nu a dormit pana la finalul cursei, a participat duminica (la doar doua zile de la terminarea probei de alergare) la un concurs de running de 15 km, in memoria tatalui sau. Sau faptul ca am topait la festivitatea de premiere, ca merg normal, iar mijlocul de transport pe care il folosesc in drum spre / dinspre birou este bicicleta…

O legenda urbana spune ca toate cazinourile din Vegas pompeaza oxigen in instalatiile de aer conditionat, pentru a diminua apetitul de somn al turistilor si a ii determina sa joace toata noaptea. Efortul fizic face cam acelasi lucru, aducand aproaqpe de 15 ori mai mult oxigen in plamanii nostri. Poate ca acesta este motivul pentru care organismul nostru rezista foarte bine la astfel de evenimente de anduranta.

Quintuple-ul din Virginia a avut cateva ‘ingrediente’ care l-au facut mai dificil decat competitii similare.

1. In primul rand, a avut un timp limita mai mic cu 12 ore (132 in loc de 144 de ore). De asemenea, termenul limita pentru a ma da jos de bicicleta a fost de 84 de ore (de la start).

2. Deadline-urile nu ar fi fost o problema serioasa, daca terenul ar fi fost plat. Dar cred ca am avut parte de unul dintre putinele ultratriatloane (poate chiar singurul) care se desfasoare pe un circuit cu diferenta de nivel (atat la pedalat cat si la alergare). Nu stiu daca aceasta depaseste 100 de metri per tura de 8 km (pedalat) si 40-50 la cea de alergare (3.2 km), dar inmultiti cu 112, respectiv 65…si vedeti ce rezultate obtineti. La ultimele ture de la proba de bicicleta am simtit ca urc Everestul (si nu cred ca am fost departe de adevar… :)).

3. Sa pedalezi intr-o rezervatie naturala este superb…ziua. Pe parcursul noptii, acea splendoare se transforma in ultimul loc in care ti-ai dori sa fii. Am vazut tot felul de animale, de la veverite si sconcsi la caprioare si cerbi, dar un panou de la intrarea in rezervatie anunta cu mandrie si prezenta ursilor… A propos de sconcsi, un astfel de animal a provocat panica maxima in a treia noapte, cand s-a plimbat prin zona de tranzitie; organizatorii s-au speriat mai rau decat in cazul unui leu – am inteles ca, daca ne pulveriza un ‘spray’, concursul se amana pentru mult timp…

4. Ma simt ok cand fac sport la temperaturi scazute sau la temperaturi ridicate. Dar trecerea rapida de la o temperatura la alta, de la uscat la umed, de la soare la ploaie, de la acalmie la vant puternic… reprezinta factori de stres suplimentari.

Inainte de urmatoarea idee, gasiti aici un tabel xls cu check list-ul meu pentru Virginia Quintuple. Sper sa va foloseasca!

DSC_0912Sunt cateva abilitati pe care un sportiv de anduranta trebuie sa le dobandeasca. Una dintre ele este capacitatea de a manca, de a consuma lichide si de a ‘rezolva’ anumite necesitati fiziologice din alergare / in timpul pedalatului. Calculul este simplu: o oprire inseamna cel putin un minut pierdut; doua opriri pe ora = aproape o ora / zi. La o cursa de 5-6 zile, aceste opriri se traduc in cateva ore – de cele mai multe ori suficiente pentru a te ‘ajuta’ sa depasesti termenul limita…

O alta abilitate este cea de a mentine ochii deschisi atunci cand corpul tipa “vreau sa dorm!!!”…

In fine, de mare ajutor este si capacitatea de a trece peste disconfortul fizic provocat de dureri musculare, articulare, de cap, de stomac (unde este cazul) etc. Vestea buna este ca, in timpul unui efort indelungat, durerea ‘se plimba’ prin corp, iar problemele fizice se repara ‘din mers’ (daca avem atitudine pozitiva :))…

*

Ziua 2. M-am simtit bine pe bicicleta, inca de la primele ture. Cu un ochi pe cadenta si unul pe puls, mi-am vazut de pedalat, stand cat mai mult timp pe foaia mica. Traseul incepea aproape de nivelul lacului, cu o urcare de aproape un kilometru, dupa care urma o foarte scurta portiune de plat, apoi din nou urcare, apoi scurte urcusuri si coborasuri, terminadu-se cu o panta de vreo 300 de metri pe care o coboram pana la check point. Apoi ne intoarceam, aproape de pe loc (fapt care se intampla si la celalalt capat al circuitului).

DSC_0332Orele au trecut fara incidente notabile – mai putin un cerb care mi-a sarit in fata, in timpul noptii, tocmai cand incepusem o coborare. Am reusit sa il evit (de fapt, a fugit el la timp…) si, dupa ce mi-a trecut spaima de rigoare, m-a distrat gandul ca aerobarurile bicicletei mele s-ar fi confruntat cu coarnele lui :). Evident, ar fi castigat… In planul de cursa aveam inclus un somn “fortat” de la ora 3 la 6 dimineata, dar – vazand ca nimeni nu are chef de somn (inclusiv subsemnatul) – l-am redus la 2 ore (intre 4 si 6). M-am trezit destul de usor (sunt obisnuit cu astfel de ore si cu intunericul aferent :)), dar as mai fi dormit un pic… In fine, jumatate de banana si cateva minute de pedalat mi-au alungat cheful de somn, iar venirea luminii (pe la 7) mi-a incarcat binisor bateriile. Pe parcursul noptii fusese frig, dar fara precipitatii.

Nu imi amintesc foarte multe lucruri din ziua respectiva. Stiu doar ca pedalam, pedalam, pedalam, iar din cand in cand ii mai vedeam pe Jim si pe Frank, salutandu-ne de fiecare data si transmitandu-ne incurajari.

A doua noapte de pedalat a fost extrem de grea. La miezul noptii am avut parte de o furtuna atat de puternica incat pavilionul organizatorilor (cel cu computere, instaltii de masurat timpii nostri etc.) a fost intors pe dos, iar ploaia a facut ravagii pe acolo [tocmai am postat pe Facebook un filmulet facut de Frank in timpul furtunii]. Timp de 3-4 ore, numaratoarea turelor noastre s-a facut manual. In punctul maxim al furtunii, Jim si Frank s-au oprit (Jim s-a culcat, iar Frank posta mesaje pe facebook si isi verifica mail-urile de la birou :)), dar eu am continuat – mi s-a parut o oportunitate buna de a ma apropia de Frank, care avea deja avans vreo 15 ture. Frank s-a crucit si mi-a spus ca sunt un “crazy badass“. Cateva ore mai tarziu, frecarea cu saua mi-a explicat ce inseamna, cu adevarat, bad ass:)

DSC_0477Am sperat ca ploaia il va trimite la culcare pe Frank (cum il trimisese pe Jim), dar – de indata ce ploaia a scazut in intensitate – Frank era din nou pe bicicleta. La ora 5 dimineata am avut parte de un cadou minunat din partea naturii: eclipsa totala de luna. Adaugati asta la frigul care imi intrase in oase, la aburii din padure, la oboseala, la zgomotele din padure si la faptul ca eram aproape singur pe traseu…si va puteti da seama ca ma asteptam ca – dintr-un  oment in altul – sa apara varcolaci si vampiri pe urmele mele :).

Din fericire, a venit si lumina diminetii – ceea ce insemna ca supravietuisem si noptii cu nr. 2. Dar greul de abia acum incepea…

[va urma]

DSC_0502

 

Povestea celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon – partea a 2-a.

1Crampe severe. Ruputuri musculare. Varsaturi. Scuipat sange. Urinat sange. Rotule dislocate. Adormit pe bicicleta. Cazaturi. Coaste rupte. Umeri dislocati. Entorse. Ameteli. Pierderea cunostintei. Hipotermie. Tulburari grave ale somnului. Refacere de lunga durata. Si multe, multe, astfel de probleme. Cam asa arata “tabloul” relatarilor de la evenimentele de ultratriatlon despre care citisem in ultimii doi ani pe net. Dar… NICIODATA nu am regasit aceste probleme ca fiind comune pentru toti cei care au scris despre ele. De regula, fiecare avea problema lui.

DSC_0007 (2)Asta m-a facut sa studiez fiecare caz si sa gasesc solutii pentru a preintampina probleme respective. De cele mai multe ori, cei care trecusera prin ele ofereau si solutia, admitand ca au gresit atunci cand…nu s-au hidratat suficient, nu au avut un plan nutritional, au avut o perioada extrem de stresanta si cu putin somn inainte de concurs, au ales prost echipamentul si accesoriile, nu s-au antrenat suficicent sau specific pentru distantele si/sau conditiile cu care urmau sa se confrunte, nu au avut echipa de suport sau nu s-au inteles prea grozav cu ea, au intrat in concurs nerefacuti complet dupa o accidentare anterioara sau diverse probleme medicale, au avut o atitudine negativa, au stat intr-o zona prea mare de puls, nu au avut sau nu au respectat sau nu au adaptat din mers un plan / o strategie de cursa s.a.m.d.

Neplanificarea succesului inseamna planificarea esecului. Asa ca m-am asigurat ca pot elimina sau diminua toate riscurile aflate in controlul meu.

1. Plan de nutritie si hidratare. Intr-o cursa de anduranta activitatea fizica este pe locul 2. Pe primul plan se afla strategia prin care ne mentinem stomacul functional si creierul fericit. Stomac functional = musculatura functionala. Creier fericit = cursa fericita. La capitolul ‘stomac functional’ au intrat regulile clasice:

> fara experimente in timpul cursei (am mancat alimente, energizante si suplimente cu care eram obisnuit);

> cantitati mici consumate la intervale scurte (20-30 de minute); geluri, batoane energizante, cate o jumatate de banana, cate 100 de g de compot de fructe, cate un grapefruit, cate un castravete (proaspat sau murat), cate o rosie, cate o bucata de sfecla, cate o felie de paine cu unt de migdale sau de arahide, 1-2 crackers, un pahar de supa, cate o bucata de ciocolata neagra etc.

> numarul de calorii consumate (ingerate) = numarul de calorii pierdute, astfel incat greutatea corpului sa se mentina pana la final. Am intrat in cursa cu 65 de kilograme, am iesit din ea cu 65 (plus cateva sute de grame). Aici, calculul este simplu. Daca, pe parcursul unui efort moderat, consum 500 de calorii pe ora, inseamana ca un baton Isostar High Energy, doua Isostar Energy Gel si o banana ar trebui sa fie suficiente pentru a acoperi deficitul caloric (fiecare dintre elementele enumerate are in jur de 100 si ceva de calorii). Daca – prin absurd – nu as fi consumat nimic in cele 126 de ore de concurs, as fi avut un deficit de 63.000 de calorii si as fi pierdut 9 kilograme “pure” (nepunand in calcul deshidratarea).

Sunt intrebat frecvent: “Andrei, cum se face ca tu, care ai un stil de viata sanatos si mananci doar produse naturale, din zona vegana si raw, consumi produse sintetice la concursuri si la antrenamentele de intensitate?“. O cursa de anduranta nu este o situatie obisnuita pentru corpul nostru. Consumul caloric, deficitul de carbohidrati, pierderea de saruri, vitamine, minerale etc. sunt atat de mari incat corpul nostru are nevoie de produse dedicate sportivilor, cu asimilare rapida. Nu cred ca ati auzit vreodata “dupa fiecare masa -eventual de sarmale -, consuma impreuna cu familia cate o cana de isotonic sau o bautura cu continut ridicat de cafeina si zaharuri” – asa cum isi marcheteaza aberant bauturile producatorii de “cola”. Bauturile pentru sportivi se consuma cand faci sport (si atat).

> hidratare. Conteaza enorm cat de multe lichide bei dar, mai ales, ce bei. La o competitie mai lunga de 15-30 de minute as sta departe de apa “chioara”. Nu are sens sa ne diluam sarurile din organism. Ca deobicei, am ‘functionat’ in principal cu isotonic (Isostar Hydrate & Perform), plus ceva limonada (apa plata, miere, lamaie). In toate bauturile am pus tablete cu electroliti Isostar Fast Hydration si antioxidanti & alcalinizatori (Microhidrina si H500).

> porcul nu se ingrasa in ajun. La startul unei astfel de curse trebuie sa “mustim” (adica sa fim “incarcati”) de carbohidrati, saruri, vitamine, grasimi (bune), odihna, lichide etc. Exact ca in viata “reala”, ceea ce facem zi de zi trebuie sa ne pregateasca pentru “acele momente” de varf, in care vom fi solicitati la maxim. O imunitate excelenta este primul lucru pe care trebuie sa ni-l asiguram. O alimentatie corecta (simt ca shake-ul meu de fiecare dimineata, cu catina si alte fructe de padure, face minuni in acest sens), un program de suplimente (in ultimele doua luni m-am ‘fortificat’ si cu Spektrum de la Walmark), o stare emotionala / mentala buna, un program de somn cu minim 7 ore / noapte, un program de antrenament lejer in saptmana de dinainte concursului, carboloading facut cu 3 zile inainte si mentinut pe perioada concursului (1/3 din doza/zi) si doua zile dupa terminarea lui (Isostar Malto Carbo Loading) – toate acestea mi-au sporit considerabil sansele de a termina cu bine (si intr-o stare fizica & psihica excelenta) cursa de anduranta la care am participat.

In ceea ce priveste creierul fericit, complexul B is the king. Asa ca am luat cate o ‘doza’ la fiecare 6 ore.

2. Echipamentul si accesoriile. Asteapta-te la ce este mai bun, dar pregateste-te pentru ce este mai rau. La editiile anterioare ale ultra-triatlonului din Virginia vremea a fost frumoasa: 10-15 grade noapte, 20-25 de grade ziua, soare, putine precipitatii etc. Exceptand editia de anul trecut, cand a plouat non-stop. Avand aceste informatii, mi-am dorit din tot sufletul sa avem parte de vreme frumoasa, dar m-am pregatit ca pentru 6 zile de ploi torentiale sau chiar lapovita. De la cauciucurile folosite, pana la haine, pantofi, manusi etc. Chiar si asa, nu am putut aduce de acasa tot dulapul si, la un moment dat, am regretat asta… :)

3. Echipa de suport. Cine crede ca, dupa 2-3 nopti nedormite si cateva sute de kilometri parcurse, isi mai poate aminti ce trebuie sa manance sau sa bea, si sa calculeze cati kilometri mai are de parcurs si la ce viteza…ei bine, se inseala. La un ultra-triatlon esti multumit daca iti amintesti cum te cheama si unde esti. Asa ca, fara o echipa de suport iti faci misiunea foarte grea. Ca si in cazul ultra-triatloanelor anterioare, din Florida si din Mexic, am beneficiat de sprijinul Oanei si al prietenilor – de aceasta data Raul si Mihai. De multe ori, a face parte dintr-o echipa de suport este la fel de greu ca a concura. Frig, oboseala, monotonie… Din fericire, unde sunt multi puterea creste (somn prin rotatie, pacemaking la alergare etc.).

4. Pulsul. Din calculele mele si, mai ales, din experiente anterioare, pulsul meu de “pot face asta la infinit” este 129. Sau, ma rog, intre 128 si 130. In pofida tendintei naturale de a inota / pedala / alerga mai repede (mai ales cand ceilalti concurenti ma depaseau), am ramas constant intre 128 si 130. Cel putin, pana in ziua 4, cand pulsul a coborat la 110-115 si s-a stabilizat, indiferent de viteza cu care alergam (a fost o surpriza placuta pentru mine, mai ales ca am ‘bifat’ cateva ture in ritmul primilor doi de la Double, facandu-i pe organizatori sa spuna ca “nu au mai vazut asa ceva”). Cadenta a fost 58-60 la inot, 92-95 la pedalat si 185-190 la alergare (chiar si in perioadele in care foloseam un mers mai rapid).

5. Atitudinea. Americanii au o vorba: “atitudinea determina altitudinea”. Sunt autoeducat in a vedea partile bune ale unei situatii sau persoane. M-am dus la acest Quintuple pentru a il termina (cu bine) si asteptandu-ma sa fie greu: lung, monoton, obositor etc. Asa ca l-am abordat, mental, ca pe un cantonament de 6 zile. “Deci…ce avem azi in program? Aaa, jumatate de zi de inot si jumatate de zi de bicicleta. Perfect, hai sa o facem!”. In fiecare cursa de anduranta exista momente de ‘cadere’. Partea buna este ca ele trec. Daca stim asta, le depasim mai usor. In cazul meu, monotonia In ceea ce priveste ‘gandul de a renunta’, nu a existat in mintea mea, dar au fost suficiente momente in care as fi preferat sa arunc bicicleta in lac, sau sa dau chip-ul organizatorilor si sa ma culc pentru vreo doua zile, sau sa fac un dus cald (reci am facut vreo 20 :)) etc. Mi-am spus ca, daca ajung la 10 astfel de ganduri, imi ofer ca premiu un ceai cald. Am baut vreo 3-4…

6. Antrenamentul. Nu am auzit vreun ultra-triatlonist spunand “simt ca m-am antrenat corespunzator pentru acest eveniment”. Si nici nu cred ca o sa aud vreodata. Oricat as sta in bazin, pe bicicleta sau in adidasi, voi trai permanent cu senzatia ca sunt sub-antrenat. De fapt, ultra-triatlonul este un antrenament in sine, ‘long-run’-ul pentru ultra-ul urmator…

7. Forma fizica. Nu m-am accidentat niciodata in acesti 5 ani de activitate sportiva. Exceptand caderi cu bicicleta, picioare date in stalpi etc. Pe scurt, nu am fost nevoit sa imi anulez participarea la vreo competitie sau sa imi intrerup antrenamentele din cauza unei indispozitii fizice. Nu stiu daca asta are legatura cu genele (sau cu sprancenele); cred ca tine, pur si simplu, de faptul ca ma incalzesc si antrenez corect, nefortand atunci cand nu e cazul. Mi-am propus sa fiu activ toata viata, asa ca filtrez deciziile mele prin prisma acestei “viziuni”.

*

DSC_0171Ramasesem cu povestea la proba de inot. Toti 3 inotam in acelasi ritm, schimband – pe masura ce fiecare dintre noi oprea la punctul de alimentare – ordinea clasamentului. Singurul gand pe care il aveam in minte era de a iesi din apa la fel de odihnit ca atunci cand am intrat. Pentru asta, imi verificam periodic starea de relaxare, detensionandu-mi umerii si musculatura spatelui. Si includeam cate 50 de metri spate la fiecare 500 de metri craul inotati. Fiind in costum de neopren, m-am asigurat ca nu folosesc picioarele – aveam mare nevoie de ele, in forma maxima, pentru urmatoarele doua probe. A propos de costum, a fost ultima lui cursa (oricum, isi depasise ‘termenul’ si numarul de kilometri); pe la jumatatea cursei a inceput sa ia apa pe la fermoar, provocandu-mi ceva panica. Am inotat vreo 8 kilometri cu un litru de apa in costum, dar important este ca nu mi-a afectat prea mult ‘prestatia’. Dupa concurs, l-am rugat pe Raul sa il ‘urce’ pe eBay, asa ca… multumesc, BlueSeventy si traiasca Zoot! (noul meu costum a venit deja, dar nu m-am riscat la Quintuple sa inot intr-un costum pe care nu il testasem suficient).

Unul cate unul, a trecut fiecare “Iron”: 3.8 km, 7.6, 11.4, 15.2 si…19! Ultimele 2-3 ore de inotat fusesera atat de monotone incat ajunsesem sa fluier :).

DSC_0253Primul care a iesit din apa a fost Frank, apoi Jim si, la scurt timp, eu. M-am dus intr-o cabana de langa lac, unde mi-am scos costumul de neopren, am facut rapid un dus cu apa rece (nu aveau calda…), mi-am pus echipamentul de bike (cu muuuulta crema antifrecare aplicata in prealabil), mi-am luat bicicleta, m-am dus in zona de tranzitie, mi-am luat o banana si bidoanele de hidratare (unul cu isotonic, unul cu geluri + apa) si…am pornit.

Daca vremea era, in continuare, frumoasa, traseul era unul ingrijorator pentru mine. Urcare, urcare, urcare, coborarare, plat, urcare, coborare (plus multe curbe) si…inapoi. In total, 8 kilometri (4 dus si 4 intors), pe care trebuia sa ii parcurgem de 112 ori…

[va urma]

DSC_0259

 

Povestea celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon – partea 1.

Este 3 dimineata, ploua torential, temperatura a scazut sub 10 grade, iar vizibilitatea este din ce in ce mai mica. Pedalez de aproape 33 de ore si mi-e teama sa ma gandesc la distanta pe care o mai am de parcurs. Simt frigul in fiecare celula a corpului meu iar statul pe bicicleta a devenit insuportabil, din cauza durerilor provocate de frecarea cu saua. Dar stiu ca, daca ma opresc, imi va fi extrem de greu sa ma pun din nou in miscare. Iar daca ma imbrac mai gros, voi incepe sa transpir – ceea ce nu este prea bine pentru echilibrul meu electrolictic.

Rezervatia naturala Lake Anna. Cateva dealuri strabatute de o sosea care serpuieste printr-o padure deasa si invaluita in aburi. Din cand in cand, dintre copaci se aud sunete care imi dau fiori. Ma simt ca intr-un film de groaza american. Pe traseu am ramas doar eu si Frank, pe care il revad la fiecare 25-30 de minute si care pare intrat in transa. Jim a abandonat la tura 53 din cauza unor probleme medicale…

Doua nopti mai tarziu. Este ora patru si toate hainele mele sunt ude. Nu mai stiu cand a fost ultima data cand am dormit, iar ochii aproape ca mi se inchid la fiecare pas. Opresc la capatul turei, unde se afla pavilionul meu si al echipei de suport, plus un cort de doua persoane pe care l-am plasat strategic, astfel incat sa nu fiu nevoit sa pierd cate 10 minute – cat ar fi durat sa ma deplasez pana la cabanuta in care ne cazasem si inapoi. Oana doarme pe un scaun, invelita cu un sac de dormit si impietrita ca in povestea cu frumoasa din padurea adormita. Becul pavilionului ii lumineaza jumatate de fata; ma gandesc cat de norocos sunt ca o am alaturi de mine si imi vine sa o imbratisez, sa ii spun cat de mult o iubesc. Si ma mai intreb de ce oare ne-am oprit la doi copii…

Mihai este in cort iar Raul, varul meu din Canada, ma intreaba: „esti ok, vere? Vrei ceva?”. „Am nevoie de somn, macar 30 de minute.” Intru in cort, imi scot rapid bluza si pantofii de alergare si ma bag in sacul de dormit. Am impresia ca doar am clipit, cand il aud din nou pe Raul: „Gata, vere, au trecut 30 de minute. Hai inapoi la alergare, avem un record de doborat!”. Nu imi simt buricul degetelor de la maini, iar ideea de a pune pe mine niste haine umede, de a iesi din nou in frig si de alerga inca doua (sau trei…nu mai stiu exact) maratoane – nu este chiar ceea ce mi-as fi dorit in acel moment. Imi vine sa mai cer inca o jumatate de ora de somn, dar imi amintesc ca nu sunt in vacanta si imi dau doua palme care imi aduc ceva sange in obraji si ma scot din starea de semi-inconstienta. Ma intind, ma ridic in fund, ma imbrac, imi pun pantofii de alergare si ies din cort. Este atat de frig incat mainile incep sa tremure instantaneu iar dintii sa imi clantaneasca, impiedicandu-ma sa vorbesc coerent. „Da-mi un-un-un ce-ce-ce-ai, te-te-te rrrooogg”. Plec intr-o noua tura de 3.2 kilometri, in timp ce Raul ma ajunge din urma cu ceaiul. Zece minute mai tarziu reusesc sa ma incalzesc din nou si reintru in starea aceea ‚de flux’, in care simt ca pot alerga la infinit…

**

In urma cu mai putin de un an terminam Triple Ultra Triatlonul din Mexic si imi anuntam public intentia de a participa, in 2015, la un Deca UT – respectiv: 38 de kilometri de inot, 1800 km de pedalat si 420 km de alergare. Motivul? Odata cu schimbarea stilului meu de viata (in 2009), am iesit in permanenta din zona de confort, alegand sa fac lucruri aparent imposibile (si extrem de infricosatoare) pentru propria persoana si care sa determine o constanta in programul meu de antrenament si un castig constant la capitolul „curaj”.

Devenind un altfel de om, voi putea redefini standardele (si ‚normalitatea’) pentru familia mea si pentru toti cei din jurul meu. Curajul meu, plus curajul tau, plus curajul celorlalti vor construi o natie curajoasa, de oameni care isi doresc mai mult de la viata, de la relatiile lor, de la cei care ne conduc – si vor afirma asta ‚loud and clear’. Poate parea ciudat ca deschid o discutie cu tenta politica intr-o poveste despre un eveniment sportiv, dar timpul pe care l-am petrecut in cele 6 zile de ultratriatlon mi-a oferit oportunitatea introspectiei si a meditatiei. Una dintre ideile care m-a ‚lovit’ intr-una dintre nopti a fost ca noi, romani, nu avem un obiectiv comun si o viziune despre cum vrem sa lasam Romania copiilor nostri. Adica, daca acum suntem in punctul A, care este acel punct B in care dorim sa fim si cum ajungem acolo. Daca vom raspunde la aceste intrebari, cred ca va fi simplu sa ne alegem conducatorii (de la administratorii de bloc pana la primari si presedinti). O tara este – pana la urma – o corporatie, in care managementul ar trebui ales functie de aptitudinea de a atinge obiectivele stabilite. Un management care isi asuma responsabilitatea rezultatelor. Este adevarat ca (oarecum din pacate…), in corporatia numita ‚tara x’, managementul nu este ales de catre un consiliu de administratie sau de catre actionarii majoritari, ci de catre ‚angajati’ – ceea ce nu este neaparat cel mai productiv mod de operare…

Dar destul cu politica, mai ales ca sunt profund detasat de acest subiect (va jur ca nu stiu cand au loc urmatoarele alegeri – au avut deja loc? – si ca nici nu ma intereseaza – momentan). Cred ca fiecare ar trebui sa faca (foarte bine) ceea ce stie sa faca si sa lase politica (sau alte arii ale vietii noastre aflate in afara controlului nostru) celor interesati de acest subiect. Vorba chinezilor: daca vrei o strada curata, fa curat in fata casei tale.

DSC_1043 Un eveniment de anduranta, indiferent ca este un ultramaraton sau ultratriatlon, reprezinta o proiectie a vietii reale: un drum plin de urcusuri si coborasuri, obstacole, momente de disperare in care iti vine sa lasi totul naibii si sa renunti, oamenii care iti sunt alaturi sau oamenii despre care ai impresia ca sunt nepasatori sau chiar impotriva ta, un ajutor nesperat atunci cand aveai mare nevoie de el, luminita de la capatul tunelului, iluzia ca ai suficient timp, panica in care intri atunci cand realizezi ca timpul este limitat iar ceasul tau ticaie, durere, bucurie, lacrimi…si lista ar putea continua. Era sa uit un aspect important: persoana de la finalul cursei de anduranta nu va fi aceeasi cu cea de la inceputul ei. Nici fizic, nici mental, nici emotional, nici spiritual.

Pe principiul incrementalitatii, pana la Deca-ul mentionat urma sa ‚bifez’ o competitie de Quintuple UT, care presupunea parcurgerea a jumatate din distantele mentionate mai sus. Prima intrebare care mi-a venit in minte: „cum ma voi antrena pentru asta?”. Stiam ce presupune antrenamentul pentru un maraton sau pentru un „Ironman”, dar cum gestionez workout-ul pentru 5 astfel de evenimente? Va trebui sa ma antrenez de 5 ori mai mult? Sau de 5 ori mai intens? Sau de 5 ori mai bine? Varianta „de 5 ori mai mult” cadea din start. Sunt (si voi ramane) un sportiv amator, care nu isi va sacrifica familia, cariera si proiectele personale pentru a sta de dimineata pana seara pe bicicleta. Am decis, inca de acum 4-5 ani, ca mai voi antrena in principal dimineata, inainte ca familia mea sa se trezeasca – si programul a functionat excelent: incep ziua cu mine, clarificandu-mi eventuale dileme ’existentiale’; am un nivel de energie excelent pe parcursul intregii zile; gestionez cu succes stresul cotidian (care stres?); sunt mult mai organizat si mai productiv; ma asigur ca lucrurile se intampla; si, cel mai important, sunt alaturi de familie. Timpul trece, copii cresc rapid – astazi ii tinem pe un brat, maine sunt deja plecati ‚la casa lor’ – si sunt convins ca, la finalul vietii, nu voi regreta ca nu am stat mai mult timp pe bicicleta,pe un scaun de birou sau pe canapea (privind la TV), ci momentele pe care le-as fi putut petrece alaturi de cei dragi.

poza de grupRaspunsul a venit, ca in multe alte cazuri, de pe ‚oracolul’ Google. Daca vrei sa participi la concursuri  de anduranta, trrebuie sa depasesti constant limitele. Un plan de antrenament de 14 ore/saptamana poate fi compus din 7 antrenamente a cate 2 ore/zi sau 5 antrenamente de o ora si doua de 4-5 ore (sau unul de 9-10 ore, pe parcursul noptii de vineri). Un progres semnificativ se intampla atunci cand dublam distanta maxima parcursa anterior (si cred ca putem face asta destul de usor). Ai pedalat maxim 50 de kilometri? Fa in weekend-ul urmator o tura de 100 km. Iti garantez ca nu o sa te omoare. Iar peste doua saptamani, una de 200. Te va durea fundul, dar asa vei invata ca la o tura mai lunga te ajuta mici artificii precum doua perechi de pantaloni si crema anti-frecare (plus un pic de crema cu zinc – din aceea pe care o folosim la bebelusi, cand au popoul iritat).

Deci, acelasi numar de ore, dar distribuite mai ‚destept’ – ca si in cazul somnului: poti dormi 7 ore pe noapte, de la ora 1 la 8 sau de la 22 la 5. Dupa ce ai mancat copios si ai baut trei beri sau dupa ce ai avut ultima masa la ora 18.00. Calitatea conteaza.

*

ZIUA 1. Luni, 6 octombrie, 5 dimineata. Ajunsesem  in SUA cu doua zile inainte de start. Teoria spune ca, pentru adaptarea la fusul orar, avem nevoie de cate o zi pentru fiecare ora pierduta / castigata prin trecerea la alt fus. Deci, intr-o lume ideala, ar fi fost bine sa ajung acolo cu 7 zile mai devreme. Din fericire, prietenul Google are solutii si pentru o adaptare accelarata.

Cele doua alarme (telefoane) au sunat aproape simultan. Imi stiu perfect rutina pentru astfel de situatii, astfel ca doua ora mai tarziu eram in apa, la startul probei de inot, imbracat in costumul de neopren, cu micul dejun luat si cu toate gelurile si bauturile pregatite. Locatia: un lac artificial, construit langa o centrala nucleara. Un traseu dus-intors de aproximativ 630 de metri (o linie dreapta, paralela cu tarmul), pe care trebuia sa il parcurgem de 30 de ori.

Temperatura exterioara nu depasea 10 grade, dar apa era surpinzator de calda (in jur de 23 de grade). Aburii pe care ii degaja imi aminteau de baile termale pe timp de iarna.

La start: Frank,  Jim si cu mine. Ar fi trebuit sa fie si Kathy, dar o participare de ultim moment la o nunta a determinat-o sa inlocuiasca Quintuple-ul cu un Quadruple, mai mult sau mai putin oficial (aspect care oricum nu o interesa). Kathy are 53 de ani, 6 copii (!), cagtiva nepoti si, daca o vedeti, jurati ca nu are mai mult de 35-40 de ani. In „CV” are, printre altele, vreo 7-8 Triple Iron-uri, un Quintupple si doua RAAM Bike Race Across America (o cursa de 3.000 de mile, cu timp limita 12 zile – care mi se pare interesanta si ma gandesc serios sa o includ in proiectele mele de viitor).

Frank are si el o poveste impresionanta, cu ultratriatloane si zeci de ultramaratoane la activ, pe toate cele 7 continente (printre care Badwater 135, Leadville 100, UTMB, Western States 100, Marathon des Sables, Spartan Death Race), seria 4 Deserts (curse de 150 de mile in Gobi, Atacama, Antarctica, Sahara si Namibia), escaladare de munte (a bifat pana in prezent cele mai intalte varfuri de pe 4 continente), expeditie pe schuri la Polul Nord s.a.m.d.

Frank este tata a doua fetite gemene, de 4 ani si, ca fapt divers, a fost de curand in Romania pentru a participa la ultra-ul montan Transylvania 100k, unde s-a… ratacit si a inregistrat unul din putinele DNF-uri din cariera. Dar i-a placut faptul ca taranii din zona i-au dat tuica…

Jim este fost soldat in armata americana, iar viata nu a fost tocmai simpla pentru el. A fost victima unei explozii in Afganistan, din care a scapat cu viata, dar si cu o tumoare pe creier. Dupa cateva operatii, a reusit sa isi revina, dar nu complet; are episoade in care simtul vederii ii dispare brusc si trebuie sa se opreasca. I s-a intamplat asta atat la proba de inot, cat si pe parcursul pedalatului. Spera sa termine Quintuple-ul in mai putin de 100 de ore si sa ajunga la spital, unde sotia sa urmeaza sa nasca al treilea copil…

La 7.00, dupa o poza de grup si o scurta incalzire, am intrat in apa si am auzit: “3,2,1… Go!”. Fara vestita ”masina de spalat” de la traitloane, fara coate in gura, fara inotat la puls maxim in primii 300 de metri. Pur si simplu, ne-am intins pe apa si am inceput sa dam din maini. Mi-am setat cadentometrul la 60 bpm si am incercat sa ‘alunec’ cat mai mult – asa cum m-a invatat, pe parcursul acestui an, antrenoarea de inot (mersi, Gerda!!). Am terminat primele doua Iron-uri (7.6 km) in 3h 15m – cu 30 de minute mai bine decat la Double-ul de anul trecut, din Florida. Deci…am progresat!

[va urma]

start inot